Skid Row, Rise Of The Damnation Army – United World Rebellion: Chapter Two (Megaforce, 2014)

Există printre iubitorii de metal născuţi înainte de 1980 o categorie mai specială. Oamenii aceştia – indiferent dacă sunt bărbaţi sau femei – resimt o emoţie specială de fiecare dată când zăresc chipul excesiv de blond al lui Sebastian Bach. Când văd logoul Skid Row, ei încep să audă, cu urechile minţii, cum ar veni, piese ca Youth Gone Wild, In a Darkened Room, sau – dacă sunt cunoscători autentici – Into Antother. În uneşte, în fine, convingerea că Skid Row şi Slave to the Grind se numără printre cele mai bune albume ale anilor optzeci-nouăzeci, respectiv că Subhuman Race este o capodoperă care nu a fost niciodată apreciată la justa ei valoare. Acestea sunt fapte. O întrebare interesantă ar fi dacă sunt oare pe lume oameni care au sentimente asemănătoare faţă de Johnny Solinger, Thickskin şi Revolutions per Minute. Ştiu sigur de existenţa unei astfel de persoane, deoarece o cunosc personal. Foarte bine. Merită şi Skid Row-ul nou cel puţin un fan.

Sebastian Bach, Giv’Em Hell (Frontiers, 2014)

Numai Dumnezeu ştie ce a făcut Sebastian Bach în cei şaisprezece ani care au trecut între Subhuman Race (pentru cei mai tineri: ultimul disc Skid Row) şi Angel Down, primul său album solo „normal”. Mai precis, ştim foarte bine ce a făcut Seb: a cântat pe Broadway, a jucat într-un serial TV, a apărut într-un reality show, a apărut în alt reality show, a apărut într-un al treilea reality show etc. A, şi a tot ameninţat lumea că va scoate un album country, care nu a mai apărut bineînţeles niciodată. (Să adăugăm totuşi, de dragul corectitudinii, că una dintre emisiunile TV amintite a fost sezonul doi al showului Gone Country, pe care domnul Bach l-a şi câştigat, aşa că ambiţiile sale de cântăreţ country au avut totuşi parte de recunoaştere publică.) Rămâne astfel întrebarea: de ce? De ce şi-a riscat cel mai carismatic frontman al anilor nouăzeci (OK, al doilea cel mai carismatic după Axl Rose) cariera muzicală într-un mod atât de stupid?

Skid Row, United World Rebellion: Chapter One (Megaforce Records, 2013)

Kíváncsi vagyok, hogy létezik-e valaki aki szereti a Johnny Solingeres Skid Rowt. Már úgy értem, hogy tényleg szereti őket, és nem csak azért vásárolja a CD-ket, mert ott az SR logo a borítón, és jól mutatnak a gyűjteményben. Sőt, hogy vajon létezik-e valaki aki már Solingerrel ismerte meg a bandát, és kifejezetten az „új” Skidsért rajong. Valószínűleg vannak páran, biztos nincsenek sokan. A mai Skid Rowra ugyanaz érvényes, amit a Trainspottingban mondtak Lou Reedről: nem rossz, persze, hogy nem rossz, de régen zseniális volt. Jó, majdnem. Mert az SK sosem volt éppen zseniális. Vagy mégis? Minden esetre, aki nem a kilencvenes években volt fiatal, az úgysem érti mit jelentettek akkor az olyan dalok, mint a Youth Gone Wild, az 18 and Life, vagy éppen a Slave To The Grind.  Hardcore Superstar ide, Taking Dawn oda, a Skid Row karrierje a nosztalgiabandák seoljában fog véget érni.

Fozzy, Sin And Bones (Century Media, 2012)

A Fozzy nem Fozzie Bear, a muppet figura személyisége előtt akar tisztelegni, bár lett volna benne logika, hiszen itt énekel Chris Jericho, a híres (?) pankrátor, és a pankráció is egyfajta Muppet Show. A Fozzy egy Ozzy Osbourne tribute zenekarként indult, ez a név magyarázata. Itt Chris Jerichot különben nem Chris Jerichonak hívják, hanem Moongoose McQueennek. Biztos van rá valami jó oka.

Buck Satan And The 666 Shooters, Bikers Welcome Ladies Drink Free (AFM Records, 2012)

Mivel magyarázható vajon ez a nagy szeretet a country zene iránt ami úrrá lett az utóbbi időben az amerikai rock zenészeken?