Saddayah, Apopheny Of Life (LoudRage Music, 2018)

Metalul „extrem” continuă să domine scena românească. Sau e doar impresia mea? Se pare că nu. Am dat de curiozitate un search pe Metal Archives și rezultatul a fost cam cel așteptat. Printre primele zece trupe românești listate acolo (în total sunt 410, de altfel), trei au fost de metal simfonic, restul au fost categorizate ca Deathcore, Thrash Metal, Funeral Doom Metal, Black Metal, Atmospheric Doom/Death Metal, Death/Black Metal, Black/Folk Metal. Nu e neapărat ceva unic, dar e totuși ceva specific (românesc). Explicația ține probabil de faptul că la noi metalul nu a devenit niciodată mainstream, iar undergroundul e mod tradițional zona extremismelor. Mă rog, povestea e puțin mai complicată și situația puțin mai complexă. Cu toate astea, când primesc spre ascultat / recenzat un nou album românesc mă aștept în general să fie black sau death. Saddayah nu reprezintă excepția.

Black Star Riders, Heavy Fire (Nuclear Blast, 2017)

Dacă Scott Gorham nu ar avea aşa de mult bun simţ Black Star Riders nu ar exista. Nu sub numele ăsta, în orice caz. Ar exista doar Thin Lizzy. Dacă, pe de altă parte, ar avea şi alţii atâta bun simţ ca Scott Gorham, o serie de trupe s-ar numi în momentul de faţă altfel decât o fac. Alice In Chains, Queen, Skid Row şi multe altele. Ar fi însă mai bine? Grea întrebare. În ce mă priveşte, sunt mare fan al celor două albume AIC scoase cu William DuVall, dar tot aş fi mai liniştit dacă pe coperta lor nu ar scrie Alice In Chains. Ci Alice N’ Chains. Sau orice altceva. Ceva ce să sugereze că nu mai e vorba chiar de acelaşi lucru, că ceva a fost iremediabil pierdut, că oricâte drepturi ar avea muzicienii asupra numelui, tot există în asumarea lui un mic element de impostură.

Opeth, Pale Communion (Roadrunner, 2014)

Mikael Akerfeldt zicea recent într-un interviu că fanii metal sunt conservatori. Că nu sunt suficient de deschişi la minte, că sunt refractari la evoluţie. Maestrul Akerfeldt nu se referea desigur la orientarea politică sau metafizică a metaliştilor, el vorbea despre un lucru mult mai simplu: că fanii metal sunt incapabili să accepte schimbările stilistice prin care trec uneori trupele lor favorite.

Leprous, Coal (InsideOut, 2013)

Már nem tudom milyen lemezen hallottam először progresszív rockba oltott death metalt, de érdekes és eredeti dolognak tűnt.

Storm Corrosion, Storm Corrosion (Roadrunner, 2012)

Amikor két akkora zenész mint Mikael Akerfeldt és Steven Wilson közös lemezt készít, jó ha az ember félreteszi a cinizmusát és figyel (ez úgy általában sem árt, irónia – jó, cinizmus – rossz).

Beardfish, The Void (2012)

Valószínűleg ma már kevesen hiszik, hogy a rock zene fejlődik valahova, a hanyatlás elméletének biztos több híve van. Pedig ez sem igaz.

Woods Of Ypres, Woods 5. Grey Skies & Electric Light (Earache Records, 2012)

Az Ypres-i erdők elvarázsolt erdők. Körbefogják a város süket szürkeségét, de ebben az ölelésben van oltalom is, fenyegetés is. Nemrég még négy kanadai legénynek jelentettek menedéket akik csillogó szemmel bolyongtak ott akárhányszor a város súlya rátelepedett  kétségbeesett szívükre. A hippik leszármazottaik ők, de nem vegyszerektől, hanem bölcsességtől vannak elszállva. A filozófiától vannak betépve. Siratják a szeretet halálát, de ódáikat az éltnek szentelik. Life… life… so life is precious, after all (Death Is Not an Exit). Love the living while they’re still alive (Adora Vivos).

Pry, Transcendent Iridescence (2012)

A Pry tagjai képesek voltak huszonegy dalt felpakolni fel az első nagylemezükre. Aztán elkeresztelték Incandescent Iridescence-nak. Elő kellet vennem a szótárat. Respekt, ez sem sűrűn történik meg.

Andromeda, Manifest Tyrrany (!K7, 2011)

Lester Bangs szerint a progresszív rock, ellentétben a fogalom jelentésével, nem evolúciót, hanem dekadenciát jelent.

INDIAN FALL, Fear 4 Stages (2010)

Am zis anul trecut – şi probabil nu am fost singurul – că sper să nu treacă opt ani până la următorul album INDIAN FALL. Toate aşteptările au fost întrecute, căci, iată, la aproximativ un an după  Seasons In Equilibrium a şi apărut Fear 4 Stages.