Terminus City

the vast vacuous beauty of this crap culture we're fryin' in

Category: metalfan

Butcher Babies, Lilith (Century Media, 2017)

4770Se vorbeşte în ultima vreme mult despre misoginia endemică a scenei metal, mult mai mult decât ar trebui, zic eu, dar ce să-i faci, tema e pe val. Un exemplu bun în acest sens îl reprezintă articolul publicat recent de Nina Osegueda pe MetalSucks (unde altundeva?). Cântăreaţa A Sound Of Thunder – o doamnă simpatică de felul ei – dezbate acolo concepte ca agresiune sexuală, „cultură a violului” etc. Dar nu aşa, după ureche, ci la modul serios, academic, cu statistici cu tot. Fain, îmi place să fiu educat. Şi da, metalul e misogin. Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Procesul intens de feminizare prin care a trecut scena în ultimii douăzeci ani nu e decât praf în ochi. Aruncat de Tuomas Holopainen. Read the rest of this entry »

Advertisements

Perihelion, Örvény (Apathia Records, 2017)

4767Reprezintă VHK o influenţă majoră pentru voi? Iată o întrebare pe care membrii Perihelion nu o aud probabil foarte des. Băieţii au plasat în mod strategic un cover VHK pe EP-ul lor de debut din 2014, aşa că lucrurile ar trebui să fie clare. Frumos din partea lor. Dacă nici trupele maghiare de post-black-metal cosmogonic-cosmologic nu-şi asumă moştenirea Vágtázó Halottkémek atunci cine s-o facă? Varianta Perihelion după Verőfény dovedeşte de altfel că istoria i-a ajuns în sfârşit din urmă pe Galopping Coroners. Prelucrând-o, Perihelion a normalizat de fapt piesa. Deşi nu cred că asta a fost intenţia membrilor formaţiei, coverul lor dovedeşte că soundul inclasabil al miraculosului ansamblu de hardcore punk şamanic a devenit reductibil la unul de acum familiar. Read the rest of this entry »

Europe, Walk the Earth (Hell & Back, 2017)

4765Oare i se întâmplă uneori lui Joey Tempest să stea seara într-un bar din Londra, la o bere, ca tot omu şi la radio – sau la un tonomat – să răsune The Final Countdown şi lumea să cânte, să urle, să lălăie, mă rog, în funcţie de cantitatea de alcool consumată, şi nimeni să nu-l recunoască, pe Joey adică, nimeni să nu ştie că bărbatul tăcut de la masa alăturată e chiar e chiar suedezul care a compus şi înregistrat cândva celebrul refren, nimeni să nu-l abordeze pentru un selfie sau – Doamne fereşte – pentru un autograf şi el să-şi soarbă în continuare berea cu un zâmbet discret şi nostalgic pe faţă, savurându-şi gloria de erou necunoscut? Nu că Europe ar fi neapărat un one-hit wonder, dar dacă întrebi pe cineva ce părere are despre noul album al trupei, reacţia e în general ceva de genul: de ce, ăia mai există? Read the rest of this entry »

Brother Firetribe, Sunbound (Spinefarm, 2017)

4762AOR-ul a devenit un gen muzical atât de underground, atât de invizibil (era să scriu: mort), încât Wikipedia nici măcar n-a auzit de el. Există pe celebra enciclopedie online un articol pentru Adult album alternative, care te trimite apoi spre Album-oriented rock, dar astea sunt chestii diferite, chiar dacă nu lipsite de legătură cu adult-oriented rock-ul. În acest ultim sens, acronimul AOR a început să circule cândva pe la sfârşitul anilor şaptezeci, devenind apoi popular în anii optzeci. Pe vremea aia termenul era folosit pentru un hard rock uşurel (era să scriu: soft hard rock), elegant şi sofisticat din punct de vedere instrumental. Orice trupă AOR trebuia musai să aibă un clăpar. Dincolo de asta, diferenţa dintre AOR şi hard rockul „normal” e cam la fel de dificil de explicat ca cea dintre „technical” şi „brutal” death metal. Pentru cine nu le are cu death metalul sunt oricum ambele inascultabile. Read the rest of this entry »

Paradise Lost, Medusa (Nuclear Blast, 2017)

4724Tare curios aş fi cum ar suna Medusa pentru cineva care n-a ascultat nici un LP Paradise Lost de la Draconian Times încoace. Dacă aş întâlni o astfel de persoană improbabilă, i-aş recomanda Medusa (cu căldură) şi aş sfătui-o apoi să se familiarizeze cu opera recentă PL ascultând albumele în ordinea inversă apariţiei până dă peste unul de care se sperie. Read the rest of this entry »

On How Metal Became Racist

phil_anselmoHeavy metal didn’t become racist (nor did it become islamophobic, homophobic or any such thing), I just didn’t want to pick right from the title on some colleagues that I once respected. Read the rest of this entry »

Despre cum a devenit metalul rasist

phil_anselmoMetalul nu a devenit rasist (şi nici misogin, islamofob sau homofob), atâta doar că nu am vrut să mă leg încă din titlu de nişte colegi pe care într-o vreme i-am respectat. Read the rest of this entry »

Prophets of Rage, Prophets of Rage (Fantasy Records, 2017)

4733Prophets of Rage ar fi trebuit să fie albumul anului. Nu, stai, greşesc. Albumul deceniului. Căci ce avem noi aici? 75 % din Rage Against The Machine plus nu unul ci doi rapperi legendari (Chuck D şi B-Real). Altfel spus, Rage Against The Machine fără Zack de la Rocha, dar cu doi membri Public Enemy (Chuck D, din nou şi DJ Lord). Altfel spus, un vis devenit realitate pentru toată lumea care nu şi-a revenit încă nici acum din şocul RATM. Căci Rage (ATM) a fost şi rămâne singura formaţie care a ştiut să cânte hiphop pentru metalfani. Limp Bizkit? Să fim serioşi! Chiar şi Stuck Mojo era mai degrabă o trupă de groove metal cu un rapper în loc de cântăreţ. Încercam noi pe vremea aia să ascultăm House Of Pain, Cypress Hill, dar, dracu ştie, era greu să scapi de senzaţia că ceva lipseşte de acolo. Ţin minte că prin ’91 ne întrebam, tineri şi visători cum eram, oare cum ar fi să existe o formaţie care ar face full time ceea ce au făcut Anthrax cu Public Enemy pe Bring the Noise. Pe urmă în 1992 a apărut Rage Against The Machine. Read the rest of this entry »

The New Roses, One More For The Road (Napalm Records, 2017)

4735Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu asociez orice trandafir din numele oricărei formaţii cu Axl Rose şi a lui Guns NRoses. Când am dat deci peste The New Roses nu la The Damned m-am gândit, deşi ştiam foarte bine că primul lor single s-a numit New Rose, ci tot la Axl, respectiv la faptul că pe ultimul album Guns înregistrat în formula (aproape) clasică se găseşte o versiune foarte faină a acestui şlagăr punk compus de Brian James. Am ascultat adică One More for the Road cu speranţa iraţională că am de-a face cu noul Guns N Roses – sau, mă rog, ceva pe acolo – o speranţă cu adevărat iraţională considerând că The New Roses sunt din Wiesbaden. (Din Wiesbaden poate fi ceva bun?) Read the rest of this entry »

Gogol Bordello, Seekers and Finders (Cooking Vinyl, 2017)

4734Mare noroc că Eugene Hütz a emigrat în anii nouăzeci în America. Dacă n-ar fi făcut-o, dacă ar fi înfiinţat Gogol Bordello în Ucraina sa natală, formaţia ar fi acum probabil un fel de Zdob și Zdub. Nu că ar fi ceva în neregulă cu Zdob şi Zdub, dar, cum să spun, Gogol Bordello merita mai mult. Sigur, asta nu e o opinie unanim acceptată. Pentru mulţi Gogol reprezintă kitschul balcanic absolut, marketat în mod abil pentru piaţa occidentală. Pseudo-rroma-romantism şi cântece de petrecere pe ritmuri punk. Goran Bregovic în variantă rock. Şamd. Read the rest of this entry »