Terminus City

the vast vacuous beauty of this crap culture we're fryin' in

Category: metalfan

Warrant, Louder Harder Faster (Frontiers Records, 2017)

4729Povestea formaţiei Warrant nu diferă prin nimic de cea a oricărei alte formaţii heavy metal din America anilor optzeci: câteva albume de succes în deceniul amintit (în cazul Warrant acestea s-au numit Dirty Rotten Filthy Stinking Rich şi Cherry Pie), o încercare eşuată de curtare a publicului alternativ-grunge (v. Belly to Belly), revenire la origini după anul 2000 (când nivelul de toleranţă faţă de genul acesta de muzică începe să crească). Şi da, americanii chiar numeau chestia asta heavy metal – mă rog, haterii o numeau hair metal – ceea ce suna foarte ciudat pentru urechile noastre europene sofisticate, care ştiau foarte bine să facă diferenţa între heavy metal (v. de ex. Iron Maiden) şi hard rock (v. de ex. Scorpions). De atunci s-a mai clarificat terminologia şi pe acolo. Erik Turner a descris muzica de pe Louder Harder Faster ca „100% pure melodic hard rock”. (Cine ar putea să-l contrazică?) Revenind însă la ideea iniţială, există într-adevăr o categorie întreagă de trupe americane care au trecut prin acelaşi tip de evoluţie în trei faze – Dokken, White Lion, Danger Danger, de fapt majoritatea celor cărora MTV-ul le promitea în anii optzeci un viitor strălucit. Din fericire, multe dintre poveştile astea s-au terminat cu bine: formaţiile au ajuns la Frontiers Records. Read the rest of this entry »

Earth Electric, Vol I: Solar (Season of Mist, 2017)

4723Sincer să fiu, am uitat deja din ce motiv s-a desfiinţat pe vremuri Ava Inferi aşa că m-am documentat puţin, ocazie cu care a reieşit că „pe vremuri” înseamnă în acest caz în urmă cu patru ani. Ciudat, am avut cumva impresia că a trecut cel puţin un deceniu de când Ava Inferi nu mai există. Mă rog, la cât de repede uită lumea în ziua de azi, patru ani chiar înseamnă un deceniu. Revenind însă la problema iniţială, motivele pentru care Rune „Blasphemer” Eriksen a hotărât – după patru albume excelente – să abandoneze Ava Inferi sunt dezamăgitor de stupide. Motivele oficiale, cel puţin. Poate au existat şi altele, nu ştiu, nu mă interesează. Oricum, ideea era că Rune s-a săturat de AI, cam asta spunea comunicatul oficial, într-un limbaj inutil de pompos şi sentimental. Trupa lui, dreptul lui, treaba lui. Read the rest of this entry »

Stone Sour, Hydrograd (Roadrunner, 2017)

4718Mă bate de o vreme gândul că Stone Sour e noua Metallica – mai precis că Stone Sour ar fi putut deveni noua Metallica, dacă apariţia unei „noi Metallica” ar mai fi încă posibilă (şi e bine de ţinut minte că în situaţia culturală actuală nici Metallica n-ar mai putea deveni o nouă Metallica) – aşa că Hydrograd e pentru mine albumul negru al formaţiei din Des Moines, Iowa, un album negru prevăzut cu o copertă mai degrabă roşie. Coincidenţa face ca Hydrograd să fie al cincilea album Stone Sour, aşa cum Metallica a fost al cincilea album Metallica. Coincidenţa face ca Hydrograd să fie follow-up-ul celui mai progresiv LP Stone Sour, House of Gold & Bones – Parts 1 & 2 (album dublu, mai precis două albume apărute la un an distanţă), aşa cum Metallica a fost follow-up-ul celui mai progresiv LP Metallica, …And Justice for All (album dublu apărut în 1988). Read the rest of this entry »

Roger Waters, Is This the Life We Really Want? (Columbia, 2017)

4716If I had been God. Acestea sunt cuvintele cu care începe Deja Vu, prima piesă (după intro-ul obligatoriu) de pe Is This the Life We Really Want?, noul album de studio al lui d-lui Waters, primul după 25 ani. Roger – dacă îmi este permis – nu e un tip modest, Roger îşi cunoaşte propria valoare. El şi cu Dumnezeu, cum să spun, se învârt în aceleaşi cercuri. Discută de la egal la egal. Roger e la pertú cu Cel Preaînalt. Nici măcar nu cred că e ceva ce Roger şi-a dorit – poate că se simte singur aşa, cu un singur partener de dialog – e doar o situaţie pe care a acceptat-o, că de schimbat tot nu putea s-o schimbe. La fel ca unul dintre personajele lui Eliade, Roger a început la un moment dat (pe la mijlocul anilor şaptezeci, se pare) să crească. În spirit, desigur, nu în trup, dar într-un mod cu atât mai impresionant. Şi de atunci tot creşte. Read the rest of this entry »

Danzig, Black Laden Crown (Evilive, 2017)

4715Danzig = sexxx.” (Culeasă de pe YouTube.) Read the rest of this entry »

Argus Megere, VEII (Loud Rage Music, 2017)

4713Ziceam nu demult despre Sincarnate că la ei şapte ani trec ca la alţii şapte luni, că nivelul calitativ al albumelor lor nu este în nici un fel afectat de curgerea timpului. Ei bine, cum ar zice Patapievici, Argus Megere este exact genul opus de formaţie. Ani-lumină despart acest al patrulea (al treilea?) LP de cel de debut. Read the rest of this entry »

Sincarnate, In Nomine Homini (Hatework, 2017)

638750Au trecut şapte ani de la apariţia precedentului album Sincarnate şi şapte ani, zic eu, sunt mulţi. Mai ales în viaţa unei formaţii. Lumea poate, Doamne fereşte, să uite de tine. Nu e şi cazul meu, eu n-am uitat de Sincarnate, mi-am pus dimpotrivă nu o dată problema dacă As I Go Under va avea vreodată o continuare. (Am reuşit cumva să nu aflu de existenţa EP-ului Nothing Left to Give.) Aşa că mă bucur de In Nomine Homini. L-aş fi inclus în lista celor mai aşteptate LP-uri româneşti ale anului 2017, dacă ştiam că e pe cale să apară. Read the rest of this entry »

Deep Purple, Infinite (earMUSIC, 2017)

deeppurpleinfinitecdCalea excesului duce spre palatul înţelepciunii, zicea Blake şi cam asta-i impresia pe care mi-o dau rockerii din categoria de vârstă a lui Ian Gillan şi Robert Plant. De înţelepciune, adică. Până şi Ozzy pare aureolat de spirit. Şi nici nu-i de mirare. Spre deosebire de noi restul, care rătăcim cu tot mai puţină tragere de inimă prin labirintul consumerismului, orbiţi de neoanele mallurilor, hipnotizaţi de strălucirea ecranelor TV şi de calculator, oamenii ăştia au călătorit până la capătul nopţii societăţii spectacolului şi s-au întors de acolo ca nişte iniţiaţi. În secrete probabil inexistente. Importanţa – sau frumuseţea – fenomenului stă însă în unicitatea lui. N-a mai fost aşa ceva şi nici nu va mai fi. Peste treizeci de ani Jack White va fi un muzician talentat care a îmbătrânit cu demnitate. Lemmy a fost însă un maestru zen. Ozzy e un Yoda lovit de Parkinson. Read the rest of this entry »

Untold Faith, Prologue: Flatline (2016)

4705Chestia paradoxală cu globalizarea (metalului) e că promovează în primul rând exotismul şi nu valoarea. Acesta e şi motivul pentru care trupele din părţile periferice ale lumii, care au reuşit în ultima vreme să pătrundă pe scena internaţională, provin aproape exclusiv din zona folk metalului. Sigur că sunt şi formaţii foarte bune între ele, nu asta e problema, ci faptul că despre orice gen ar fi vorba, există aşteptarea ca muzicienii din afara Europei şi a Americii de Nord să îl asezoneze cu ceva  „specific local”, cu ceva simulacru de folclor, sau, în cazurile fericite, cu elemente de folclor autentic. (Orphaned Land e un exemplu foarte bun în acest sens.) Simplu spus, o trupă folk metal de mâna a doua are mai mari şanse decât una de power metal (metalcore, rock progresiv, ce-o fi) de mare clasă, deoarece există consensul tacit că genurile consacrate sunt pentru muzicienii occidentali. Excepţiile sunt puţine (Riverside, Behemoth etc.) şi ele confirmă mai degrabă regula. Fenomenul Sepultura rămâne deocamdată unic. Read the rest of this entry »

Danko Jones, Wild Cat (AFM Records, 2016)

dankojoneswildcatcdDanko Jones scrie pentru Huffington Post (varianta canadiană.) Şi pentru Close-Up Magazine şi Rock Zone Magazine. Poate şi pentru altele, dar Wikipedia le aminteşte doar pe astea două. Din ce am citit, Danko scrie bine. E băiat deştept. E o arhivă ambulantă de anecdote rock. Pe care le povesteşte uneori în cadrul unor prelegeri publice. Sau pe albumul spoken word intitulat The Magical World Of Rock. (Bănuiesc că o fi despre lumea magică a rockului, nu l-am ascultat.) De ce sunt toate acestea importante? Păi, deoarece sugerează că Danko e mai degrabă un scholar decât un proletar al rockului. Că imaginea de rocker instinctual pe care şi-a creat-o, e tocmai asta, o imagine concepută şi construită cu grijă. Simplu spus, că Danko nu e Lemmy. Read the rest of this entry »