Terminus City

the vast vacuous beauty of this crap culture we're fryin' in

Category: metalfan

Dark Phantom, Nation Of Dogs (United by Chaos, 2016)

4948Global Metal, documentarul lui Sam Dunn din 2008 e probabil cel mai frumos film făcut vreodată despre heavy metal (nu sunt oricum foarte multe) și asta deoarece prezintă metalul ca un fenomen capabil să treacă peste granițe culturale, lingvistice, religioase etc., ca un mijloc de exprimare artistică aflat la îndemâna tuturor tinerilor revoltați ai căror ambiții muzicale nu se reduc la două platane și un microfon. Tocmai despre această accesibilitate universală a metalului vorbește și Murad Khalid, chitaristul Dark Phantom, într-un text apărut pe Noisey, unde explică printre altele cum i-a schimbat Metallica viața. „Cântau despre război – spune Murad acolo – și asta era și situația noastră.” „Prin intermediul metalului – adăugă el – pot explica situația noastră. Nu pot s-o fac prin intermediul muzicii folk, deoarece în folk e vorba despre dragoste. Dar aici nu există dragoste, există doar război.” Read the rest of this entry »

Advertisements

Killer Victim, Terror State (2018)

4945Am crezut în anii nouăzeci că va apărea în România, cumva peste noapte, un val uriaș, un talaz de formații hardcore-grindcore-crustcore care își vor urla furia și frustrarea în lume, căci motive de frustrare (și furie) aveam har Domnului pe vremea aia destule. Și mai avem și acum. În plus, sunt cam aceleași. Marea explozie hardcore(-grindcore-crustcore) nu s-a produs cu toate acestea. Nici în anii nouăzeci, nici la începutul anilor 2000, nici după aceea. În locul ei a apărut E.M.I.L. Care-i o trupă faină, în treacăt fie zis, deși nu prea importantă în acest context. Ce contează e că undergroundul românesc postdecembrist a fost (și încă este) dominat de metal, în particular de diferite forme ale death și black metalului. Nu e nici o problemă cu asta (ar fi și culmea să fie), atâta doar că dă, așa, o impresie de escapism. Read the rest of this entry »

Living Colour, Shade (Megaforce Records, 2017)

4782E greu de spus ce s-ar fi întâmplat dacă Kurt Cobain nu s-ar fi sinucis, dacă Layne Stayley nu s-ar fi supradozat cu heroină și cocaină și Pearl Jam n-ar fi intrat spre sfârșitul anilor nouăzeci în ilegalitate. Poate că grunge-ul ar fi prins rădăcini, poate că s-ar fi transformat cu timpul dintr-un pseudo-fenomen muzical (inventat de o presă, care pe vremea aia mai avea încă puterea de a induce iluzii colective) într-un fenomen muzical autentic. Existau șanse pentru așa ceva, deoarece grunge-ul nu a apărut în vid, ci în contextul unor experimente muzicale foarte variate. A existat în anii nouăzeci un număr mare de trupe care încercau, fiecare în felul ei, să producă o mică revoluție în heavy metal. Unele dintre ele, puține, au supraviețuit, altele au dispărut până și din memoria publicului. (Cine-și mai aduce azi aminte de Tribe After Tribe sau I Mother Earth?) Până la urmă nu a mai avut loc bineînțeles nici o revoluție. Efectul real al grunge-ului a fost să împingă heavy metalul în underground. În situația astfel creată nici măcar grunge-ul nu și-a mai găsit apoi locul. Read the rest of this entry »

Operation: Mindcrime, The New Reality (Frontiers Music, 2017)

4836Queensryche nu e singura formaţie din istoria heavy metalului care s-a înmulţit prin diviziune, Queensryche e însă formaţia care a făcut-o poate la modul cel mai penibil. Lăsând la o parte condiţiile concrete ale despărţirii lui Geoff Tate de foştii săi colegi – care nu au fost nici alea prea elegante – sensul evoluţiei post-divorţ a celor două ramuri ale trupei e cel puţin problematic. Pe mine de exemplu abia dacă mă interesează care e în momentul de faţă „adevăratul” Queensryche, pe Geoff şi Michael Wilton pare însă să-i intereseze foarte mult. Asta e pesemne marea lor preocupare din ultimii ani, să out-queensryche each other. (Am încercat să traduc, dar sună prea bine aşa.) Read the rest of this entry »

InSammer şi Grimegod live la Arad şi Budapesta, plus ceva metal maghiar şi aztec, toate la grămadă (Krepuskul, Grimegod, InSammer @ Club Flex Arad, 8.12.2017)

6072Concertul InSammer / Grimegod de la Budapesta a avut loc la aşa-numitul S8 Underground Club, locaţie ce are marele merit de a te face să apreciezi Flexul din Arad. (Nu că nu l-am aprecia oricum.) Ca să mă exprim politicos, acest S8 e un club foarte, foarte underground. Mă rog, nu prea are importanţă. A fost însă o experientă interesantă să văd InSammer şi Grimegod de două ori la aproximativ o lună distanţă. Mai ales InSammer, căci Grimegod e o trupă cu (multă) experienţa, aşa că era de aşteptat ca cele două showuri să fie la fel de profi. Au şi fost. La Arad surpriza a constat în faptul că formaţia s-a concentrat pe albumul Dreamside of Me, iar la Budapesta în aceea că o parte a publicului chiar părea să aibă habar de activitatea Grimegod. Nu ştiu câtă lume de pe aici în temă cu Grimegod, dar mă tem că mai puţină decât s-ar cuveni. La concerte oamenii se miră în orice caz la modul serios când Tibor începe să vorbească în maghiară. Read the rest of this entry »

Butcher Babies, Lilith (Century Media, 2017)

4770Se vorbeşte în ultima vreme mult despre misoginia endemică a scenei metal, mult mai mult decât ar trebui, zic eu, dar ce să-i faci, tema e pe val. Un exemplu bun în acest sens îl reprezintă articolul publicat recent de Nina Osegueda pe MetalSucks (unde altundeva?). Cântăreaţa A Sound Of Thunder – o doamnă simpatică de felul ei – dezbate acolo concepte ca agresiune sexuală, „cultură a violului” etc. Dar nu aşa, după ureche, ci la modul serios, academic, cu statistici cu tot. Fain, îmi place să fiu educat. Şi da, metalul e misogin. Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Procesul intens de feminizare prin care a trecut scena în ultimii douăzeci ani nu e decât praf în ochi. Aruncat de Tuomas Holopainen. Read the rest of this entry »

Perihelion, Örvény (Apathia Records, 2017)

4767Reprezintă VHK o influenţă majoră pentru voi? Iată o întrebare pe care membrii Perihelion nu o aud probabil foarte des. Băieţii au plasat în mod strategic un cover VHK pe EP-ul lor de debut din 2014, aşa că lucrurile ar trebui să fie clare. Frumos din partea lor. Dacă nici trupele maghiare de post-black-metal cosmogonic-cosmologic nu-şi asumă moştenirea Vágtázó Halottkémek atunci cine s-o facă? Varianta Perihelion după Verőfény dovedeşte de altfel că istoria i-a ajuns în sfârşit din urmă pe Galopping Coroners. Prelucrând-o, Perihelion a normalizat de fapt piesa. Deşi nu cred că asta a fost intenţia membrilor formaţiei, coverul lor dovedeşte că soundul inclasabil al miraculosului ansamblu de hardcore punk şamanic a devenit reductibil la unul de acum familiar. Read the rest of this entry »

Europe, Walk the Earth (Hell & Back, 2017)

4765Oare i se întâmplă uneori lui Joey Tempest să stea seara într-un bar din Londra, la o bere, ca tot omu şi la radio – sau la un tonomat – să răsune The Final Countdown şi lumea să cânte, să urle, să lălăie, mă rog, în funcţie de cantitatea de alcool consumată, şi nimeni să nu-l recunoască, pe Joey adică, nimeni să nu ştie că bărbatul tăcut de la masa alăturată e chiar e chiar suedezul care a compus şi înregistrat cândva celebrul refren, nimeni să nu-l abordeze pentru un selfie sau – Doamne fereşte – pentru un autograf şi el să-şi soarbă în continuare berea cu un zâmbet discret şi nostalgic pe faţă, savurându-şi gloria de erou necunoscut? Nu că Europe ar fi neapărat un one-hit wonder, dar dacă întrebi pe cineva ce părere are despre noul album al trupei, reacţia e în general ceva de genul: de ce, ăia mai există? Read the rest of this entry »

Brother Firetribe, Sunbound (Spinefarm, 2017)

4762AOR-ul a devenit un gen muzical atât de underground, atât de invizibil (era să scriu: mort), încât Wikipedia nici măcar n-a auzit de el. Există pe celebra enciclopedie online un articol pentru Adult album alternative, care te trimite apoi spre Album-oriented rock, dar astea sunt chestii diferite, chiar dacă nu lipsite de legătură cu adult-oriented rock-ul. În acest ultim sens, acronimul AOR a început să circule cândva pe la sfârşitul anilor şaptezeci, devenind apoi popular în anii optzeci. Pe vremea aia termenul era folosit pentru un hard rock uşurel (era să scriu: soft hard rock), elegant şi sofisticat din punct de vedere instrumental. Orice trupă AOR trebuia musai să aibă un clăpar. Dincolo de asta, diferenţa dintre AOR şi hard rockul „normal” e cam la fel de dificil de explicat ca cea dintre „technical” şi „brutal” death metal. Pentru cine nu le are cu death metalul sunt oricum ambele inascultabile. Read the rest of this entry »

Paradise Lost, Medusa (Nuclear Blast, 2017)

4724Tare curios aş fi cum ar suna Medusa pentru cineva care n-a ascultat nici un LP Paradise Lost de la Draconian Times încoace. Dacă aş întâlni o astfel de persoană improbabilă, i-aş recomanda Medusa (cu căldură) şi aş sfătui-o apoi să se familiarizeze cu opera recentă PL ascultând albumele în ordinea inversă apariţiei până dă peste unul de care se sperie. Read the rest of this entry »