Stone Sour, Hydrograd (Roadrunner, 2017)

by Gabriel Szünder

4718Mă bate de o vreme gândul că Stone Sour e noua Metallica – mai precis că Stone Sour ar fi putut deveni noua Metallica, dacă apariţia unei „noi Metallica” ar mai fi încă posibilă (şi e bine de ţinut minte că în situaţia culturală actuală nici Metallica n-ar mai putea deveni o nouă Metallica) – aşa că Hydrograd e pentru mine albumul negru al formaţiei din Des Moines, Iowa, un album negru prevăzut cu o copertă mai degrabă roşie. Coincidenţa face ca Hydrograd să fie al cincilea album Stone Sour, aşa cum Metallica a fost al cincilea album Metallica. Coincidenţa face ca Hydrograd să fie follow-up-ul celui mai progresiv LP Stone Sour, House of Gold & Bones – Parts 1 & 2 (album dublu, mai precis două albume apărute la un an distanţă), aşa cum Metallica a fost follow-up-ul celui mai progresiv LP Metallica, …And Justice for All (album dublu apărut în 1988).

La fel ca Metallica pentru Metallica, Hydrograd reprezintă pentru Stone Sour un punct de cotitură stilistică. Şi cam în aceeaşi direcţie. Sigur, reorientarea în 2017 a trupei lui Corey Taylor spre un sound rock / metal mai „ecumenic” are altă semnificaţie decât mişcarea analoagă făcută de Metallica la începutul anilor nouăzeci, dar intenţia e aceeaşi: depăşirea limitelor unui gen (în cazul Stone Sour, unul mult mai puţin constrângător decât thrash metalul) şi deschiderea spre un public mai larg. În aceste condiţii, prezenţa lui Jay Ruston pe post de producător al Hydrogradului nu e tocmai surprinzătoare. Ruston nu e Bob Rock, dar a învăţat meserie de la Jack Richardson şi Desmond Child şi e cunoscut în primul rând pentru colaborările lui cu diverse formaţii optzeciste. Există ceva logică şi în recentul conflict al lui Corey Taylor cu Chad Kroeger. Dacă Stone Sour continuă pe linia asta s-ar putea să fure ceva fani de la Nickelback.

Hydrograd a fost deci făcut cu gândul la epoca în care metalul era rege. De atunci nu s-au inventat din păcate formule mai eficiente pentru a face din metal rege, nu e aşadar de mirare că trupele revin din când în când la ele. Fără mari rezultate deocamdată. Avenged Sevenfold au încercat în urmă cu câţiva ani ceva foarte asemănător cu ce a făcut Stone Sour acum, dar Hail to the King a venit şi a trecut şi nu a declanşat nici o revoluţie muzicală. La fel se va întâmpla probabil şi cu Hydrograd. Tentativele de acest gen nu sunt totuşi lipsite de importanţă. Există în America o serie întreagă de formaţii post-nu metal, post-metalcore, post-grunge (Alter Bridge şi Shinedown merită neapărat amintite) care ar fi capabile să readucă rockul hard în mainstream. Au atitudinea necesară, talentul necesar, tot ce le lipseşte e o şansă. Şi ar fi probabil suficient ca una singură dintre aceste trupe să realizeze un breakthrough comercial semnificativ.

Indiferent ce soartă va avea Hydrograd, LP-ul e foarte bun. Sigur, unii critici s-au arătat nemulţumiţi de „clişeele” optzeciste. Probabil că n-au auzit niciodată de Crazy Lixx. Oricum, albumul conţine un număr neobişnuit de mare de piese care pe vremuri ar fi putut funcţiona ca single-uri, de la Song #3 şi Fabuless, care ambele au videoclip, la St. Marie – o „baladă” acustică făcută după toate regulile genului – şi Whiplash Pants, care pare să fi fost compusă pentru cealaltă formaţie din Des Moines, Iowa în care mai cântă Corey Taylor.

Pentru toate aceste motive şi câteva altele:

10 / 10

(metalfan.ro)

Advertisements