Sincarnate, In Nomine Homini (Hatework, 2017)

by Gabriel Szünder

638750Au trecut şapte ani de la apariţia precedentului album Sincarnate şi şapte ani, zic eu, sunt mulţi. Mai ales în viaţa unei formaţii. Lumea poate, Doamne fereşte, să uite de tine. Nu e şi cazul meu, eu n-am uitat de Sincarnate, mi-am pus dimpotrivă nu o dată problema dacă As I Go Under va avea vreodată o continuare. (Am reuşit cumva să nu aflu de existenţa EP-ului Nothing Left to Give.) Aşa că mă bucur de In Nomine Homini. L-aş fi inclus în lista celor mai aşteptate LP-uri româneşti ale anului 2017, dacă ştiam că e pe cale să apară.

După cum se prezintă, pe de altă parte, INH, n-ai spune că îl separă şapte ani de AIGU. Ăsta nu e neapărat un lucru rău, e un fapt. În orice caz, tot ce am scris pe vremea aia despre albumul de debut rămâne valabil şi pentru LP-ul nou. La fel ca As I Go Under, In Nomine Homini e un album serios. Şi greu digerabil. Şi serios. Chiar dacă forţarea limbii latine produce uneori efecte de umor involuntar. (Curriculum mortis iată cum se numeşte hârtia cu care te prezinţi la job interview în lumea de apoi.) Mă rog, la câtă sfâşiere existenţială există pe In Nomine Homini nu prea ar trebui glumit pe seama lui. Mea culpa. În plus, îmi plac LP-urile care mă trimit la Wikipedia. De acolo am aflat de pildă că Agrat bat Mahlat e amanta lui Samael şi, în acord cu Zoharul, unul dintre cei patru îngeri ai prostituţiei sacre. E adică un sucub de lux. May she reign again, cum zice cântecul care-i poartă numele.

Există o opinie conform căreia mai puţin înseamnă uneori mai mult, dar membrii Sincarnate în mod clar nu subscriu la ea. Pentru ei mai mult înseamnă foarte, foarte mult. În afară de Agrat a lu Mahlat mai e invocată şi Pistis Sophia, iar printre bărbaţii iluştri care se perindă pe album se află însuşi Domnul Iisus, căruia liricistul nu ezită să-i pună cuvinte în gură. Sincarnate nu cunoaşte frica de kitsch, ca să zic aşa.

Nu s-au schimbat multe nici din punct de vedere stilistic. Trupa se ocupă în continuare de death-doom, de varianta deznădăjduită, funebră a doomului. Să nu se gândească nimeni la mâhnirile şi nostalgiile unui Leif Edling. Mai degrabă la My Dying Bride. Datorită inserturilor din varii filme americane (parcă mai puţine decât data trecută) am putea, la o adică, să numim muzica de pe In Nomine Homini şi epic doom. Cu elemente de death (multe) şi black (puţine). Discul începe în orice caz într-un mod absolut fioros (cu Attende Domine) şi nici una dintre piese nu aduce apoi multă alinare. Cele câteva momente mai introvertite sunt intens autoagresive. Cântările şi incantaţiile religioase ţesute între riffuri tind să devină un fel de trademark Sincarnate, dar ele conferă fără îndoială adâncime LP-ului.

Deci, da, In Nomine Homini este unul dintre albumele româneşti ale anului 2017.

(text apărut pe metalfan.ro)

Advertisements