Deep Purple, Infinite (earMUSIC, 2017)

by Gabriel Szünder

deeppurpleinfinitecdCalea excesului duce spre palatul înţelepciunii, zicea Blake şi cam asta-i impresia pe care mi-o dau rockerii din categoria de vârstă a lui Ian Gillan şi Robert Plant. De înţelepciune, adică. Până şi Ozzy pare aureolat de spirit. Şi nici nu-i de mirare. Spre deosebire de noi restul, care rătăcim cu tot mai puţină tragere de inimă prin labirintul consumerismului, orbiţi de neoanele mallurilor, hipnotizaţi de strălucirea ecranelor TV şi de calculator, oamenii ăştia au călătorit până la capătul nopţii societăţii spectacolului şi s-au întors de acolo ca nişte iniţiaţi. În secrete probabil inexistente. Importanţa – sau frumuseţea – fenomenului stă însă în unicitatea lui. N-a mai fost aşa ceva şi nici nu va mai fi. Peste treizeci de ani Jack White va fi un muzician talentat care a îmbătrânit cu demnitate. Lemmy a fost însă un maestru zen. Ozzy e un Yoda lovit de Parkinson.

Aura care-i înconjoară pe Gillan, Paice şi Glover face ca orice album Deep Purple din ultimii zece ani să pară o operă de artă incomensurabilă. Şi asta în pofida absenţei lui Ritchie Blackmore şi a lui Jon Lord. Sigur, Deep Purple e genul acela ciudat de formaţie care poate să funcţioneze în orice formulă. A trecut şi Uriah Heep printr-o seamă de schimbări de componenţă, dar asta le-a afectat în mod serios statutul. Purple a fost, dimpotrivă, percepută ca Purple de-a lungul tuturor avatarurilor ei. Nu există un DP cu Coverdale şi unul cu Gillan în acelaşi sens în care există un Black Sabbath cu Ozzy şi unul cu Ronnie James Dio. Cu toate acestea, moartea lui Jon Lord ar fi fost poate momentul ca cei trei membri „clasici” să pună punct carierei trupei. E drept că Lord n-a apărut pe nici unul dintre LP-urile DP din secolul XXI, dar figura lui patriarhală părea să incarneze esenţei formaţiei. Purple a supravieţuit însă şi dispariţiei lui Lord, iar din acest punct de vedere titlul celui de-al patrulea album DP Mk 8 (asta fiind denumirea oficială a variantei Airey-Morse) pare foarte bine ales.

Nu are, evident, sens să te aştepţi ca Deep Purple să mai scoată ceva la nivelul unor In Rock, Machine Head sau Fireball, dar Perfect Strangers pare în continuare un standard raţional. Albumele Purple înregistrate între 1970 şi 1972 rămân de neegalat pentru simplul fapt că sunt paradigmatice, că definesc normele după care judecăm tot ce a apărut după. Prin contrast, Perfect Strangers nu e decât cel mai bun LP DP din anii 80 şi trupa – indiferent de numărul Mk-ului – nu are nici un motiv să nu se ridice la nivelul lui. Acum, în opinia mea, Infinite reprezintă într-adevăr cel mai solid album al formaţiei de la Perfect Strangers încoace. Are amploare, ţinută. E mai omogen decât Now What?!, deşi nu e mai puţin complex. În afară de câteva momente mai progresive (v. The Surprising), e în mod clar orientat spre rockul anilor şaptezeci, fără să mizeze totuşi pe nostalgie. Altfel spus, Infinite e format din nouă piese excelente, care capturează tot ce e mai bun în Deep Purple şi tot ce a fost vreodată bun în hard rockul britanic. (A zecea piesă e Roadhouse Blues-ul lui Jim Morrison, un cover drăguţ, deşi cam inutil.)

Sper totuşi ca Infinite să fie ultimul LP Deep Purple. Pe când se termină turneul de promovare, Ian Gillan va avea în jur de 75 de ani (adică mai mult decât are Mick Jagger acum) şi, cum să zic, la vârsta aia omu chiar că-i too old to rock ‘n’ roll. În plus, Infinite ar fi un titlu aşa de fain pentru un album final.

(text apărut pe metalfan.ro)

Advertisements