Dream Theater, The Astonishing (Roadrunner, 2016)

by Gabriel Szünder

dt2016Fani poate să aibă orice formaţie, alea cu adevărat importante au însă detractori. Mă rog, poate nu neapărat detractori, dar strâmbători din nas. Aceştia din urmă ştiu de exemplu foarte bine că Dream Theater de mult nu mai e ce a fost. Că Dream Theater a încetat să fie o trupă vizionară, aproape epocală şi a devenit una manieristă, repetitivă, cuasi-insignifiantă. Că spiritul DT, care într-o vreme strălucea atât de luminos, s-a întunecat. Când a început oare decăderea? Odată cu plecarea lui Mike Portnoy? În momentul despărţirii de Kevin Moore? Sau şi mai devreme? Nu e până la urmă posibil ca singurul Dream Theater adevărat să fi fost acela cu Charlie Dominici? Iată o întrebare pe care ne-am pus-o cu toţii în clipele noastre de deznădejde.

Dacă există totuşi o fărâmă de adevăr în povestea de mai sus, ea ţine de faptul că, de vreun deceniu şi ceva, Dream Theater funcţionează ca instituţia numărul unu a metalului progresiv. E adică în acelaşi timp mai mult şi mai puţin decât o „simplă” formaţie rock. Există desigur varietate stilistică în discografia DT, membrii trupei sunt în general atenţi la ce se întâmplă în muzică, dar perioada cu adevărat progresivă a formaţiei a fost scurtă şi s-a încheiat demult. Sigur, asta cât timp nu înţelegem prin progresiv pur şi simplu muzică ultracomplicată, saturată cu virtuozităţi instrumentale. Căci în sensul acesta Dream Theater e în continuare cât se poate de progresivă. Pe de altă parte, azi, când trupele prog metal se numără cu miile, e aproape imposibil să înţelegi cât de şocant de nou a putut să sune la începutul anilor nouăzeci When Dream and Day Unite, iar apoi Images and Words şi Awake. De atunci, DT a evoluat oarecum după modelul Iron Maiden, care nu e neapărat un model rău, mai ales prin comparaţie cu acel oferit de Metallica.

Lăsând la o parte Falling into Infinity, care nu a fost repetat niciodată, fiecare dintre LP-urile DT din ultimii zece ani poate fi pus în legătură cu careva dintre discurile mai vechi ale formaţiei. Fiind un album conceptual, The Astonishing trimite desigur spre Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory. Pe baza aceluiaşi principiu, se poate, de altfel, presupune că următorul Dream Theater va fi ceva din zona Octavarium, respectiv că după aceea Mike Mangini sau Jordan Rudess vor fi concediaţi. Momentul pentru o nouă rock-opera a fost însă foarte bine ales. LP-ul eponim din 2013 sugera că Petrucci şi ceilalţi super-eroi DT interpretează cooptarea lui Mangini ca un nou început, aşa că era de aşteptat ca în 2016 trupa să iasă cu ceva care să rupă gura târgului. Şi The Astonishing e chiar aşa cum spune titlul: extraordinar, fascinant, uimitor. Uimitor nu prin noutate, ci prin complexitate, bogăţie, eleganţă şi toate celelalte calităţi pe care am învăţat să le asociem cu muzica Dream Theater.

The Astonishing mai e şi foarte lung. Cele două discuri au împreună peste două ore şi numără treizeci şi patru de titluri. Pe de altă parte, albumul conţine un număr semnificativ de piese cu potenţial de single, cum se zicea mai demult, adică piese memorabile şi relativ uşor accesibile (v. The Gift of Music, When Your Time Has Come etc.) Lista „invitaţilor speciali” e surprinzător de scurtă (propriu-zis nu se găseşte pe ea decât un singur nume: un oarecare Eric Rigler cântă la cimpoi pe The X Aspect), LP-ul beneficiază însă de contribuţia Orchestrei Filarmonice din Praga.

În concluzie, The Astonishing cam e albumul anului. Sigur, e riscant să faci astfel de afirmaţii în februarie, dar, cel puţin în ce priveşte varianta clasicizantă a rock-metalului progresiv, e greu de crezut că o astfel de performanţă ar putea fi depăşită.

(text apărut pe metalfan.ro)