Monolith Moon, Leylines (2015)

by Gabriel Szünder

În urmă cu ceva ani, sonda spaţială Mars Reconnaissance Orbiter a fotografiat, de la o distanţă de vreo 300 de kilometri, un obiect ciudat pe Marte. Blocul rectangular de piatră înfipt în solul Planetei Roşii a ajuns ulterior să fie cunoscut sub numele de „monolitul marţian” sau „monolitul de pe Marte”. În 1998, o altă sondă spaţială, Mars Global Surveyor, a descoperit o mulţime de blocuri de piatră asemănătoare pe Phobos, unul din cei doi sateliţi marţieni. Cel mai mare dintre ele, localizat în vecinătatea craterului Stickney, are o înălţime de aproximativ 85 de metri. Poanta e că obiectul aduce destul de bine cu monolitul negru din Odiseea spaţială a lui Stanley Kubrick. Drept consecinţă, discipolii din viaţa reală a lui Fox Mulder s-au pus să ţeasă teorii despre posibila origine extraterestră a stâncilor marţiene. Faţă de asta, apa descoperită recent de Curiosity nu pare a fi un lucru foarte mare. Mă rog, măcar n-o să se întoarcă sărăcuţu’ cu mâna goală. Cu un nume ca ăsta, ar fi fost şi culmea.

4541Iată ce chestii interesante poţi să găseşti pe net, când cauţi informaţii despre Monolith Moon. În legătură cu formaţia, poţi cel mult să afli că e din Portugalia şi a fost înfiinţată în 2009. Nu e mult, dar se poate lucra şi cu atâta. Muritorul de rând se aşteaptă de exemplu ca o trupă provenită din zona aia a lumii, să cânte neapărat goth-doom, eventual black, şi asta bineînţeles pe considerente de Moonspell şi Ava Inferi. Nu e evident imposibil să existe în vestul Peninsulei Iberice şi ansambluri neo-glam, dar Monolith Moon nu e una dintre ele. În bună tradiţie portugheză, MM se ocupă cu goth-doom-ul, mai precis – dacă e să luăm în calcul reprezentarea proporţională a celor două genuri în muzica de pe Leylines – cu varianta epic-progresivă a doom-ului gotic.

În linii foarte mari, Monolith Moon se situează deci cam în aceeaşi zonă ca regretata – şi deja invocata – Ava Inferi. În plus, la fel ca AI, MM e şi ea „female-fronted”. (În Monolith Moon, rolul de cântăreaţă îi revine frumoasei domnişoare Sara Freitas.) Există cu toate acestea diferenţe semnificative între cele două formaţii. Prin comparaţie cu atmosfera sumbră, ominoasă a albumelor Ava Inferi, care poate fi fără îndoială pusă pe seama lui Rune Eriksen, Leylines e un material mai degrabă contemplativ, plin de căldură umană. Există şi ceva death pe disc (în Degeneration, de exemplu, sau în Stages of Mind), dar, per total, arta MM nu e necrofilă, ca să zic aşa. Ea pare, dimpotrivă, să se fi născut din fascinaţia tinerilor portughezi pentru misterele universului. Dovadă stau atât numele trupei, cât şi titlurile pieselor. Ultima se numeşte de pildă Fermi-Hart Recalculated.

În concluzie, Leylines e un EP de debut corect. Promiţător chiar.

(text apărut pe metalfan.ro)