Ugly Kid Joe, Uglier Than They Used ta Be (Metalville / UKJ Records, 2012)

by Gabriel Szünder

Cine s-ar fi gândit că va mai exista vreodată un nou album Ugly Kid Joe? Da că va fi bun? 1. Nimeni. 2. Persoanele cu simţ profetic. 3. Adepţii teoriei după care speranţa moare ultima. Căci, trebuie spus, Ugly Kid Joe n-au avut niciodată un album cu adevărat bun şi nici dintre alea relativ rele n-au avut mai multe decât trei. Pe de altă parte, UKJ e formaţia care în 1991 a scos pe piaţă una dintre cele mai distractive şlagăre rock din toată istoria genului, care mai conţinea în plus cel mai genial vers cântat vreodată pe MTV (da, e vorba de ăsta: I think sex is overrated too). Noroc că de atunci există YouTube, altfel Everything About You ar fi pierdută pentru multă lume. De curiozitate m-am şi uitat câte vizualizări are clipul în momentul de faţă. Aproximativ nouă milioane (în condiţiile în care a fost urcat în urmă cu cinci ani). Prin comparaţie, Neighbor, celălalt single al LP-ului America’s Least Wanted, are în jur de 150000. Asta înseamnă să fii one-hit wonder. (Ştiu de altfel că a existat şi Cats in the Cradle, dar ăla a fost un cover, unul destul de penibil în plus, aşa că nu prea merită să ne amintim de el.)

Ugly-Kid-Joe-Uglier-Than-They-Used-Ta-BeÎnainte să mă apuc de textul ăsta, m-am pus să ascult Motel California, ultimul album pre-comeback UKJ, că de mult n-am mai făcut-o şi eram curios cum sună în 2015. Păi, mai bine decât în 1996. LP-ul oferă practic o secţiune transversală prin MTV-ul anilor nouăzeci. Are de toate, AC / DC, grunge, funk, hiphop etc., numai personalitate nu. Ugly Kid Joe se află deci acum în situaţia fericită de a trebui să reînceapă de la zero. Oricum, faptul că Whitfield Crane nu s-a mulţumit să colinde globul ca un / o Gloria Gaynor a rockului este lăudabil.

Uglier Than They Used ta Be dovedeşte în primul rând că, la 24 de ani după debut, Ugly Kid Joe şi-a găsit în sfârşit stilul. În al doilea, că toată lumea care susţinea că trupa şi-a înregistrat primul album prea repede – respectiv că după aia a mers din greşeală în greşeală – a avut dreptate. În al treilea, în fine, că vocea lui Whitfield s-a maturizat de-a lungul anilor, s-a „masculinizat”, fără a-şi pierdut cu totul impertinenţa adolescentină. Pe alocuri omu’ cântă ca un Bon Scott al epocii digitale.

Strict vorbind, găsirea stilului s-a întâmplat deja în urmă cu trei ani, când Ugly Kid Joe au lansat disculeţul Stairway to Hell, numai că pe vremea aia era aproape imposibil să ghiceşti ce vrea de fapt formaţia cu el. EP-ul, care conţinea un hard rock american „modern”, prezentat cu umorul şi autoironia UKJ tipice (You Make Me Sick amintea, de exemplu, prin concepţie, de Everythig About You), a fost mai coerent decât orice alt disc înregistrat vreodată de trupă. Pentru Devil’s Paradise Crane & Fortman au reuşit să tragă până şi un clip (surprinzător de serios şi de sexy), dracu ştie de unde au făcut rost de bani pentru el, iar pentru Love Ain’t True au reuşit să-i coopteze pe membrii Fishbone, alţi supereroi ai anilor nouăzeci. Toate erau deci bune şi frumoase, rămânea doar marea întrebare dacă proiectul va avea continuare.

Şi avu. Dacă Stairway to Hell trimitea, prin titlu, la Motel California (pentru cei mai tineri: ambele parodiază titlurile unor cântece rock legendare), Uglier Than They Used ta Be trimite spre EP-ul de debut al formaţiei, As Ugly as They Wanna Be. Aşa sunt băieţii din Ugly Kid Joe, şmecheri. Deşi se înscrie în mod clar în linia EP-ului, UTTUTB este un LP ciudat. Mă rog, în sensul bun al cuvântului. E ciudat să auzi în 2015 un album care sună ca şi cum ar trebui să concureze pe piaţă cu Soundgarden şi Alice in Chains. E şi mai bizar că dintre cele 11 piese două sunt coveruri (fără ele Uglier abia dacă ar avea 40 de minute) şi două sunt despre moartea unor taţi. Nu e uşor să te obişnuieşti cu gândul că există pe lume o cântec UKJ care începe cu versurile My daddy was dying a slow death / I couldn’t be there for the man’s last breath. În treacăt fie spus, My Old Man, din care provin aceste sumbre cuvinte, e probabil cea ma bună piesă a discului. Faine sunt şi Mirror The Man – un soi de baladă grunge acustică – şi Nothing Ever Changes, care e tot acustică şi tot baladă, dar una mai old school. Enemy în schimb e mai degrabă country (seamănă cu Another Beer de pe Stairway to Hell, numai că aia era ceva mai veselă), dar mai nou domnului Crane îi şade bine şi cu country-ul. Coverurile sunt reuşite şi ele. Din Papa Was A Rolling Stone, pe care Whitfield o cântă împreuna cu Dallas Frasca, trupa a reuşit să elimine orice urme de soul şi funk, iar Ace of Spades are coaie cât pepenii.

Uglier Than They Used ta Be va avea probabil parte de un interes minimal, dar tot ar fi frumos ca UKJ să tragă anul viitor un tur prin Europa.

(text apărut pe metalfan.ro)