Joe Satriani, Shockwave Supernova (Sony Music, 2015)

by Gabriel Szünder

Joe Satriani nu a fost un guitar hero nici măcar pe vremea când termenul se folosea pentru virtuozii instrumentului și nu ca nume pentru un joc video. În legendarul deceniu opt al secolului trecut, Joe nu a avut de exemplu nimic de-a face cu Mike Varney, care, prin Shrapnel Records, a încercat – și pentru un timp a și reușit – să creeze o piață pentru rockul instrumental. Nici nu se pune problema ca un Vinnie Moore sau – mai ales – un Tony MacAlpine să nu fi fost chitariști de primă mână, dar ei au reușit până la urmă să se integreze destul bine în circul rock n’ roll al anilor optzeci. (Ceea ce spune de altfel destul de mult despre pretinsa superficialitate a scenei muzicale americane din acea perioadă.) Spre deosebire însă de artiștii mentorați de Varney, Satriani părea să vină din altă lume. Poanta e că chiar venea. Din lumea lui Billy Bauer și Lennie Tristano.

satchSpre deosebire de shredderii lui Varney, Satch a cântat întotdeauna pentru public și nu pentru colegi sau pentru criticii de specialitate. La el accentul a fost pe melodie, pe feeling și nu pe acrobațiile instrumentale. Ca atitudine, ca spiritualitate, Joe a fost de la bun început mai apropiat de Jeff Beck, unul dintre idolii lui, decât de Steve Vai, cu care este de obicei – și în mod complet eronat – asociat. Deși Shockwave Supernova a fost cică inspirat de confruntarea lui Satriani cu propriul – și flamboaiantul – său alter-ego scenic, adevărul e că, în calitate de chitarist, Joe știe să se autolimiteze. În contrast cu Vai, iarăși, Satch știe să contopească în peisaj, să rămână în fundal, să se comporte ca membru al unei formații. E suficient să compari în acest sens LP-urile Chickenfoot cu Whitesnake-ul din 1989. Or fi amândoi not of this Earth, extraterestru însă e doar unul dintre ei. E și Joe de „dincolo”, dar asta mai degrabă în sensul unui înțelept budist. (Nu degeaba umblă ras în cap.)

O altă chestie pe care a dovedit-o Satriani de-a lungul carierei sale e că nu se ferește de experimentare. Shockwave Supernova nu e totuși un al doilea Engines of Creation. Noul album are ținuta clasicizantă a operelor satrianiene din anii optzeci-nouăzeci. Ascultând de exemplu Lost in a Memory te poți pierde în cele mai frumoase amintiri legate de Flying in a Blue Dream, LP-ul care în urmă cu un sfert de veac aproape că a făcut din Satriani un star. În San Francisco Blue, Joe se apropie în mod fericit de blues, iar sub titlul Goodbye Supernova ne oferă una dintre cele mai frumoase compoziții de-ale sale. N-ar fi fost probabil o idee rea ca Scarborough Stomp să apară doar printre bonusuri, dar în rest albumul este perfect unitar, atât din punct de vedere calitativ, cât și stilistic. Nici Scarborough Stomp nu e de altfel o piesă slabă, atâta doar că, din perspectiva ansamblului, ea nu pare neapărat necesară.

Satriani s-a înconjurat (și) de data aceasta cu muzicieni de înaltă clasă, partenerii lui principali fiind Bryan Beller, Marco Minnemann și Mike Keneally. Picanteria situației constă în faptul că Beller și Minneman reprezintă două treimi din The Aristocrats, proiectul lui Guthrie Govan, unul dintre cei mai străluciți chitariști ai celei mai noi generații. Cele două „mari” albume de rock instrumental ale anului 2015 (celălalt fiind desigur Tres Caballeros) beneficiază astfel de aceeași secțiune ritmică. În ce-l privește pe Joe, se prea poate ca bătrânul maestru să-și fi compus și înregistrat cel mai bun LP de la The Extremist încoace.

(text apărut pe metalfan.ro)