Faith No More, Sol Invictus (Ipecac, 2015)

by Gabriel Szünder

Când l-am văzut prima dată pe Mike Patton, rapuind cu mutra lui clueless (în posterele din epocă i se vedea încă acneea adolescentină pe față) în epicul (hahaha) videoclip care a lansat cariera fulminantă a formației Faith No More, nu m-aș fi gândit, sincer să fiu, că trupa va produce în 2015 comeback-ul anului. Or, Sol Invictus chiar asta reprezintă, comeback-ul anului, nu încape nici o îndoială. Bine, ce știam noi pe vremea când Epic era în heavy rotation pe MTV? Cel mult că se întâmplă ceva în muzica rock. Ceva bun. Respectiv că Faith No More se află pe valul înnoirii metalului. Dincolo de asta, nu era însă deloc evident (sau măcar probabil) că peste douăzeci și ceva de ani, Mike Patton va circula prin lume ca o legendă vie, ca o reîncarnare a lui Frank Zappa, ca un sfânt al muzicii de avangardă.

fnmEvoluția lui Patton este este cu siguranță motivul principal pentru care Faith No More a ajuns să aibă statutul pe care-l are. Da, FNM a avut câteva LP-uri excelente în anii nouăzeci, dar pe atunci LP-urile excelente erau aproape la ordinea zilei. Pentru a lua un singur exemplu, The Art of Rebellion și Suicidal for Life fac și ele parte dintre operele fundamentale ale rock / metalului alternativ nouăzecist și 13 (varianta Suicidal Tendencies) nu a fost cu toate acestea întâmpinat cu lacrimi în ochi. Pe de altă parte, dacă, aducându-și aminte de defuncta lui carieră muzicală, Big Jim Martin ar fi pus, împreună cu Chuck Mosley, bazele unui Faith No More Inc., să zicem, valurile stârnite de proiect ar fi fost, putem presupune, mai degrabă mici. (Cei doi mai trăiesc, de altfel, Jim cultivă dovleci în California, iar Chuck își scrie autobiografia.) E la fel de adevărat că nici proiectele solo ale lui Patton nu au avut parte de atâta atenție de câtă are acum FNM. A existat însă pesemne sentimentul – pe care-l împărtășesc – că povestea Faith No More este una neîncheiată, că Roddy, Billy și cei doi Mike ar mai fi capabili de lucruri mari împreună, că trupa a intrat în inactivitate tocmai în momentul în care cei patru au devenit suficient de maturi pentru ea.

Sol Invictus e așadar albumul pe care Faith No More ar fi putut – și ar fi trebuit – să-l scoată imediat după King For a Day, îmbogățit cu experiența pe care Roddy, Billy și cei doi Mike au acumulat-o în ultimii douăzeci de ani. Nu vreau să sugerez că Album of the Year ar fi fost o catastrofă, sau un LP imposibil de asumat (dimpotrivă), dar piesele acelea arătau deja spre viitoarea carieră solo a lui Patton, sau sugerau, în orice caz, necesitatea unei astfel de cariere. Nu susțin nici că SI n-are nici o legătură cu AotY, căci din punct de vedere stilistic există o legătură (și Jon Hudson apare pe ambele), dar trăsăturile nevrotice ale acelui disc nu mai caracterizează noul LP. Care – din toate aceste motive, plus din câteva altele – este un album de vis. Rar, foarte rar se întâmplă ca piese scrise după un hiatus de mai multe decenii să poată sta fără probleme lângă compozițiile clasice ale unei formații. Or, tocmai acesta e cazul cu Motherfucker. Sau cu Separation Anxiety. Sau cu Matador. Sau cu Superhero.

Nu că ar fi neapărat necesar, dar aș vrea totuși să închei textul acesta cu un superlativ, așa că iată: Sol Invictus este probabil cel mai important album rock al anului 2015.

(text apărut pe metalfan.ro)