Trixter, Human Era (Frontiers Records, 2015)

by Gabriel Szünder

Trixter nu este cu siguranță prima frumoasă din pădurea adormită a glam metalului trezită la viață de sărutul fermecat al prințului numit Frontiers Records. Trixter e, dimpotrivă , un caz tipic: trupa a avut, la cumpăna deceniilor opt și nouă, două albume de succes (Trixter și Hear!), a tras câteva turnee cu greii genului (Kiss, Dokken, Warrant etc.), după care a căzut într-o comă ce a durat vreo douăzeci de ani. Scopul declarat al label-ului Frontiers pare însă a fi acela de a nu lăsa nici o formație hard rock a anilor optzeci-nouăzeci să odihnească în pace. Așa au ajuns probabil și la Trixter, care nici măcar în anii lor de glorie nu făceau săracii parte din prima linie hair metalului american. Europa nu a fost bineînțeles niciodată interesată de Trixter. Aici „hair metal” a fost întotdeauna un cuvânt de ocară. Mă îndoiesc că în România de exemplu există multă lume care a așteptat apariția LP-ului Human Era cu sufletul la gură.

trixterDe așteptat nici eu nu l-am așteptat, dar m-am bucurat în orice caz când a apărut. Sincer să fiu, nu am înțeles niciodată resentimentele față de așa-zisul hair metal, disprețul cu care aceste trupe au fost și sunt tratate. Sigur, poate să nu te intereseze că mulți dintre hair-metaliști au fost instrumentiști de mare calibru (v. George Lynch, Warren DeMartini, Billy Sheehan etc.), dar rămâne un fapt că muzica rock a început să se ducă la dracu tocmai în epoca autenticismului post-Nirvana. Anii optzeci au fost, dimpotrivă, ultima perioadă în care mai exista pe scena rock un echilibru sănătos între mainstream și underground, în care pretențiile artistice ale muzicienilor mai erau încă ținute în frâu de dorința de slavă deșartă și de dragostea pentru bogății. În ce privește aprecierea (in)corectă a genului, e de altfel foarte semnificativă scena din videoclipul Nothing Else Matters, în care, cu un zâmbet idiot pe față, Lars Ulrich aruncă cu darts după un poster Winger. Poanta e că Ulrich, care pe vremea aia trecea drept marele păstrător al flăcării sacre a heavy metalului european, avea să se transforme în câțiva ani în bateristul formației care a scos pe piață abominația numită Lulu. Prin comparație, Kip Winger a fost și este un artist integru.

Toate acestea nu schimbă desigur faptul că singura hair metal band cu adevărat relevantă din ziua de azi e Steel Panther. Din perspectiva valorii lui nostalgice însă, Human Era e un album impecabil. Un album glam metal impenitent, cum ar zice Patapievici. Chestia faină e că, fiind absenți din peisaj o bună bucată de timp, Trixter nu au trebuit să treacă prin faza nefericită a „modernizării” soundului (responsabilă, după câte se știe, pentru cele mai penibile LP-uri Dokken, Warrant, Danger Danger etc.), astfel că ei se pot mândri în momentul de față cu o discografie perfect unitară. Human Era sună întra-adevăr ca și cum ar fi apărut imediat după Hear!. Printre bonus tracks chiar există o piesă preluată de pe Hear! Ea se numește Road of a Thousand Dreams și e una dintre cele mai bune cântece de pe disc. Not Like All The Rest și Human Era nu sunt pe de altă parte cu nimic mai slabe, ceea ce dovedește că băieții nu și-au epuizat încă resursele componistice. Așa că, cine știe, s-ar putea ca Trixter să mai aibă un viitor. Cum au debutat la o vârstă foarte fragedă, nu s-ar putea afirma despre trixteri că ar fi too old to rock and roll.

(text apărut pe metalfan.ro)