Paradise Lost, The Plague Within (Century Media, 2015)

by Gabriel Szünder

The Plague Within este, simplu spus, albumul pe care l-am așteptat cu toții timp de vreo douăzeci de ani, este, mai precis, albumul pe care l-au așteptat (timp de vreo douăzeci de ani) toți cei cărora li se umezesc, la modul pavlovian, ochii de fiecare dată când auzul le este lovit – scuze, mângâiat, alintat, dezmierdat – de o notă rătăcită de pe Icon sau Draconian Times. Totul e aici, perfect conservat, intact, riffurile primordiale ale lui Greg Mackintosh, melodiile tragic-înălțătoare ale lui Nick Holmes, manierismele gotico-erotice învățate de trupă de la Sisters of Mercy, fascinația morții, pasiunea veștejirii, splendoarea pustiului. Adevărul e că nimeni niciodată nu s-a priceput la muzica asta mai bine decât Paradise Lost, așa că e vorba aici de puțin mai mult decât de nostalgie.

plMotivul principal pentru care al paisprezecelea LP Paradise Lost sună atât de natural e, cred, tocmai acela că formației i-a luat douăzeci de ani să-l facă. E clar că The Plague Within nu din considerente comerciale are soundul pe care-l are. E la fel de evident că albumul nu este o încercare disperată de a recâștiga ceva dintr-o glorie pierdută. TPW este, dimpotrivă, rodul unei evoluții așa-zis organice. Fiecare LP PL din ultimii opt ani poate fi, la o adică, văzut ca o tentativă de a conjura spiritele doom care au însuflețit pe vremuri muzica trupei. Și niciunul dintre aceste discuri nu a fost un eșec. Din contră, fiecare a avut propria lui personalitate. (Pot să-mi închipui desigur că nu toți fanii Paradise Lost vor fi de acord cu aceste afirmații.) Nu a fost un eșec nici Host, dar el a reprezentat cu toate acestea momentul în care formația ar fi putut să se ducă la dracu. Și ar fi putut s-o facă nu pe calea depechemode-izării complete, ci pe cea întoarcerii forțate la origini. Mackintosh și Holmes au avut însă atâta bun-simț – sau simț al demnității – încât să nu facă din succesorul Hostului un album penitențial. Aia chiar ar fi fost o mișcare comercială.

Mă rog, astea sunt chestii vechi și nici un fel de considerații istorice nu explică până la urmă genialitatea noului LP. TPW pare efectiv să fi fost compus într-o stare de grație. Deși nu toată lumea își pune problema în acești termeni, numărul neobișnuit de mare al recenziilor entuziaste de care discul a avut parte în presa internațională nu este, cu siguranță, un accident. Sentimentul general pare a fi acela că nu doar fanii, ci și trupa a meritat un album ca The Plague Within. După cum rezultă probabil din cele de mai sus, subscriu în totalitate.

(text apărut pe metalfan.ro)