Scorpions, Return to Forever (Sony Music, 2015)

by Gabriel Szünder

Am fost în 2013 la un concert Nazareth, la care săracul Dan McCafferty arăta atât de bolnav și de slăbit încât m-am temut că va leșina până la urmă sau, și mai rău, că va muri, Doamne ferește, pe scenă, la fel ca Mark Sandman. În luna august a aceluiași an, Dan nu a mai fost în stare să ducă până la capăt showul din Elveția și a părăsit scena după primele trei cântece. La scurt timp după, a urmat anunțul că McCafferty se retrage din viața concertistică. Dan avea la momentul acela 67 de ani. Klaus Meine are în momentul de față 66 de ani. Spre deosebire de McCafferty, bunul Klaus e într-o formă fizică foarte bună și la fel e și Rudolf Schenker. Bravo lor, vârsta ar trebui însă să aducă cu sine și ceva înțelepciune. În particular, înțelepciunea de a ști când ai ajuns too old to rock and roll.

scorpionsScurtă recapitulare: la începutul anului 2010, frații MeineSchenker au anunțat că Sting in the Tail va fi ultimul lor album, respectiv că turneul de promovare va fi ultima mișcare de acest gen a formației Scorpions. Spre sfârșitul anului 2011 trupa a aruncat totuși pe piață o colecție cam inutilă de reînregistrări (Comeblack), după care a urmat un nou turneu de adio, botezat Final Sting. Între 2013 și 2014 a avut apoi loc cel mai final turneu Scorpions, cunoscut sub denumirea de Rock ‘n’ Roll Forever Tour. Între timp – cine știe cum – formația a mai reușit să înregistreze un LP (da, ne apropiem de Return to Forever), care va fi evident promovat în cadrul unui nou turneu. Acesta se numește deocamdată 50th Anniversary World Tour, chestie destul de prudentă, căci lasă deschisă posibilitatea unui Get Your Final Farewell Sting and Blackout with a Bang Tour, care s-ar putea desfășura cândva între anii 2020 și 2025, după încheierea celui de promovare a discului Humanity: Hour II, care sperăm că va mai apărea totuși, sau eventual după unul în care, îndurându-se de fanii sexagenari, trupa va prezenta în sfârșit albumul Lonesome Crow in its entirety.

Și nici măcar nu vreau să sugerez că Return to Forever n-ar fi trebuit să apară. Dimpotrivă, îmi place albumul, mă bucur că există. Ar fi însă bine să fie într-adevăr ultimul. Mai ales că tare dă impresia că este. Coperta sugerează în orice caz că discul e încoronarea carierei Scorpions. Sau că a fost înregistrat de regii rockului. Ultima ipoteză e confirmată de faptul că aproape fiecare piesă conține în titlu sau în refren cuvântul „rock” (ROCK My Car, ROCK ‘n’ Roll Band, Hard ROCKin’ the Place, „We built this house on a ROCK, Cause all those years of ROCKin’ hard / Have taught us how to rise and how to fall” etc.) În fine, albumul este plin de texte nostalgice, de tandre rememorări ale realizărilor formației (v. de ex. The Scratch sau Gypsy Life). Și adevărul e că Scorpions a realizat tot ce poate realiza o trupă hard rock / heavy metal.

Ăsta ar fi momentul să ne întrebăm ce nevoie a mai avut Scorpions de Return to Forever. Nu știu, la fel cum nu știu nici ce nevoie a avut Deep Purple de Now What?!. Partea bună e că nici nu mă interesează. RtF conține cică piese scrise inițial pentru Blackout, Love at First Sting, Savage Amusement și Crazy World și Meine & Schenker s-or fi gândit că n-ar strica să facă ceva cu ele, măcar așa, înainte de pensionare. Era clar că fanii vor aprecia gestul, căci compozițiile în cauză provin din epoca de aur a formației.

În calitate de album recuperator, Return to Forever e mult mai apropiat de A Different Kind of Truth (v. Van Halen), decât de Endless River (v. Pink Floyd). Nu are caracterul unui epilog (sau al unui epitaf, cum au numit unii critici opusul pinkfloydian), ci e un LP „normal”, ce poate sta fără probleme lângă oricare alt exemplar al discografiei Scorpions. RtF e până la urmă o continuare „logică” a precedentului Sting in the Tail, cel puțin în măsura în care acel album a însemnat revenirea trupei la dulcele ei stil clasic. Return e și mai optzecist, atât la nivelul soundului, cât și la cel al stilului compozițional (ceva mai minimalist). Și nici Tarja nu apare pe el. Return to Forever iese cu toate acestea prost din comparația Sting. Nu știu care e proporția pieselor noi și a celor vechi, dar discul lasă din păcate impresia că nu a avut loc o muncă de selecție foarte riguroasă. Ca în atâtea alte cazuri, absența a două-trei cântece ar fi avut un efect pozitiv asupra întregului.

De regulă nu mă dau în vânt după albumele autocelebratorii, dar cine să se autocelebreze dacă nu Scorpions?

(text apărut pe metalfan.ro)