Marilyn Manson, The Pale Emperor (Hell, etc., 2015)

by Gabriel Szünder

Putem afla dintr-un interviu publicat recent în Rolling Stone, că degeaba s-au scurs mai mult de două decenii de la apariția albumului Portrait of an American Family, degeaba a ajuns la vârsta venerabilă de 46 de ani – o performanță în sine, dacă stăm să ne gândim mai bine – Brian Warner a.k.a. Marilyn Manson nu este totuși (încă) nici acum complet (perfect) normal. Asta nu înseamnă că omu’ n-a îmbătrânit. Că – în felul lui – nu s-a maturizat. Dimpotrivă. Manson a îmbătrânit mai mult în 20 de ani decât Mick Jagger în 147. A făcut-o însă, n-aș zice cu grație, ar fi absurd, dar cu inteligență. S-ar putea chiar afirma că puțini artiști au arătat în ultima vreme atâta inteligență în a-și reinventa imaginea ca domnul Warner.

marilyn-mansonpalemperorcoverMarilyn Manson și-a lăsat fără îndoială amprenta murdară pe imaginarul sfârșitului de secol XX. El este, în plus, și ultimul muzician rock care a reușit să devină un fenomen pop-cultural. Cam asta era și marea lui problemă la începutul noului mileniu. Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu el dacă epoca MTV nu s-ar fi terminat, dar e clar că brandul pe care și l-a creat nu era inepuizabil. Nici nu e de mirare că după The Golden Age of Grotesque trupa și-a suspendat activitatea. În mod semnificativ, acela a fost și ultimul disc făcut pentru Nothing, label-ul lui Trent Reznor. La vremea aia trebuia să fi fost clar și pentru Manson că nu va mai ajunge niciodată un nou Reznor. Cam tot pe atunci trebuie să-și fi adus aminte și că marea lui influență o reprezintă de fapt David Bowie. Dacă cineva l-ar fi acuzat că vrea să-și rescrie istoria personală, Brian nu ar fi avut altceva de făcut decât să arate spre Mechanical Animals, care apăruse într-adevăr încă în 1998. Dacă MA ar fi ieșit după 2003, opera lui Manson ar putea fi acum împărțită în două perioade distincte și relativ omogene. Așa, Mechanical Animals rămâne un album cu valoare premonitorie.

În urmă cu trei ani, Marilyn a cam sărit calul cu Born Villain. Discul vroia parcă să arate că Manson nu mai este shock-rocker decât în calitate de art-rocker. La nivel textual-imagistic (a se vedea oroarea videografică realizată de Marilyn împreună cu Shia LaBeouf), BV făcea referințe la Baudelaire, Shakespeare, Jodorowsky, Bunuel, Bataille șamd. Și nici din punct de vedere muzical nu era ușor de digerat. Departe de a-l continua, The Pale Emperor reia acum firul abandonat după The High End Of Low. Asta în pofida faptului că pe Emperor nu mai apar nici Twiggy Ramirez, nici Chris Vrenna și nici Ginger Fish. În premieră absolută, albumul a fost înregistrat Tyler Bates (compozitor de muzică de film) și Gil Sharone (bateristul Stolen Babies, care, în trecut, a mai bătut tobele și pentru Dillinger Escape Plan și Puscifer).

O schimbare atât de radicală de componență nu ar fi avut desigur sens dacă Manson nu și-ar fi dorit o schimbare stilistică. Astfel, chiar dacă TPE se înscrie în mare în linia Eat Me, Drink Me / High End Of Low, influențele rock și blues au devenit mult mai puternice. Și nu este vorba doar de o schimbare de accent. Piesele scrâșnesc în continuare, dar soundul abia dacă mai are legătură cu Nine Inch Nails, sau orice altă muzică electro-industrială. Manson nu a glumit probabil când a afirmat că a descoperit – sau a redescoperit – în ultimii ani bluesul, asta nu înseamnă însă că Emperor va avea trecere la fanii BB King. Poate să însemne pe de altă parte că Brian a săpat atât de adânc în solul mănos al muzicii americane încât a dat nu numai de Alice Cooper, ci și de Screamin Jay Hawkins și Lead Belly. Nu există propriu-zis blues Pale Emperor, dar piesele sunt în mod clar rodul unei noi abordări componistice. Dovada o reprezintă cele două prelucrări acustice oferite pe post de bonus tracks. Nu-s convins că The Beautiful People ar suna bine în variantă unplugged, The Mephistopheles of Los Angeles în schimb o face. La fel și Third Day of a Seven Day Binge. Nu e de altfel un accident că tocmai acestea au fost alese pentru o reinterpretare minimalistă, căci sunt într-adevăr cele mai tari cântece ale albumului. Împreună poate cu Deep Six, care a și fost lansat ca prim single.

După câte înțeleg, Manson a reintrat în grațiile criticii internaționale de specialitate. Asta nu înseamnă, de bună seamă, foarte mult. Eventual atâta că Marilyn Manson este unul dintre marii supraviețuitori ai scenei rock actuale.

(text apărut pe metalfan.ro)