Black Veil Brides, Black Veil Brides (Lava/Universal Republic, 2014)

by Gabriel Szünder

Există anumite semne cum că rockul ar fi pe cale să renască. Și nu mă refer acum la faptul că diferite starlete pop (Miley Cyrus, Hilary Duff șamd.) au adoptat în ultima vreme obiceiul de a se arăta în public înveșmântate în tricouri „metalice”, deși nu este nici acesta complet lipsit de importanță. Cu adevărat interesantă e însă preocuparea unor trupe americane de a reinventa rockul mainstream. Nu e probabil o coincidență că aceste formații provin de pe scena metalcore – destul de comercială de felul ei – la fel cum nu e o coincidență nici că ele își caută inspirația în soundul anilor optzeci. Aia a fost în ultimă instanță epoca în care trupele heavy metal cântau în locurile în care cântă acum Beyoncé.

BVB-IVÎn urmă cu doi, cu ocazia apariției discului Hail to The King, membrii Avenged Sevenfold vorbeau deja despre necesitatea regăsirii modalităților de adresare către un public mai larg, despre importanța depășirii mentalităților de nișă, a limitărilor de gen etc. E greu să nu fii de acord cu astfel de idei, indiferent ce părere ai avea despre Hail to The King. Nu este însă vorba despre o problemă filosofică. O serie de rockeri americani s-au prins, se pare, că există în momentul de față pe scena muzicală un gol ce poate – și merită – să fie umplut. Altfel spus, bătălia se dă pe viitorul Album Negru. Cine o va câștiga are cariera asigurată pe cel puțin cinșpe ani.

E drept că noul disc Black Veil Brides nu a fost băgat într-o copertă monocromă, dar a apărut fără titlu (mă rog, mai e cunoscut și ca Black Veil Brides IV) și a fost lucrat cu nimeni altul decât Bob Rock, producătorul celebrissimului opus Metallica din 1991. Nu e așadar greu de ghicit unde bate formația. Cu toate acestea – și spre norocul tuturor – băieții din California nu au încercat să copieze Albumul Negru. Muzica de pe Black Veil Brides nu cu Metallica are legătură, ci cu mult-hulitul hair metal optzecist. (În treacăt fie spus, tocmai asta era specialitatea lui Bob Rock înainte de a da lovitura cu Hetfield & Co.) Brides nu este totuși o trupă retro. Printre altele deoarece rădăcinile ei metalcore nu au dispărut cu totul. O fi stilul apoi asemănător, dar la nivelul atitudinii – sau al „spiritualității” – există o diferență imensă între BVB și, să zicem, Crazy Lixx. Cântecele lui Biersack sunt mult prea emo, mult prea dark pentru a putea fi considerate glam, fie el neo sau retro. Black Veil Brides e o formație cam prea serioasă pentru propriul ei bine. Dar asta, să zicem, nu e neapărat vina ei. De când Nirvana a inventat angoasele adolescentine, nu se mai scriu prin America ode dedicate dezmățului.

Dincolo de astfel de condiționări culturale, Black Veil Brides e un album făcut după toate regulile genului (refrene mari și simpliste, balade etc.). Ăsta e și marele lui merit. Sigur că cele unsprezece piese sunt profund superficiale, dar care e problema? Până la urmă nici Shout at the Devil nu a fost un Strawberry Fields Forever.

(text apărut pe metalfan.ro)