Motherpearl, The Motherload (Shunu Records, 2014)

by Gabriel Szünder

Primim la poșta redacției trei albume din partea nou-înființatei case de discuri Shunu Records. Frumoasă treabă. Să înființezi case de discuri adică. În aceste vremuri întunecate. Mai ales că băieții (și fetele?) de la Shunu și-au propus să fie foarte old school. În loc să piardă vremea pe YouTube, s-au pus să bată cluburile de rock, alea câte au rămas. Au început, cum era normal, cu cele din Göteborg, orașul în care își desfășoară și ei activitatea. Abia ce au ieșit pe ușa sediului, au și dat peste patru muzicieni tineri și talentați, care așteptau cu nerăbdare să fie descoperiți. Numele lor era Motherpearl.

La fel ca mentorii lor de la Shunu, Motherpearl înoată și ei împotriva curentului. The Motherload e un album funk rock (metal), stil de care n-a mai auzit nimeni de vreo douăzeci de ani. E de altfel o chestie ciudată asta. Funk rockul în mod sigur nu a murit de epuizare. El a dispărut practic de la o zi la alta. În 1994 apăreau încă albume ca The Next Room de Mordred și Groove Family Cyco de Infectious Grooves și după aia nimic. Genul a intrat efectiv în pământ. O fi și asta vina lui Kurt Cobain. Sau explicația ține poate de faptul că, pe măsură ce ne apropiam de sfârșitul mileniului, lumea devenea tot mai ne-funky. Până la urmă nu prea are importanță. Era oricum timpul ca cineva să-și aducă aminte de funk rock. Și nu e de mirare că asta s-a întâmplat tocmai la Göteborg. Că doară tot suedezii au exhumat și glam metalul.

Membrii Motherpearl nu par să fie totuși foarte interesați de istorie. Deși numele pe care și l-au ales duce cu gândul la Mother’s Finest, stilul lor abia dacă a absorbit ceva din funkul anilor șaptezeci. Asta e. Băieții sunt tineri și fani Extreme. Sursa principala de inspirație pentru The Motherload a fost în mod clar Pornograffiti, genialul al doilea album al nu mai puțin genialei trupe bostoneze. Chiar și câteva dintre solourile de chitară par să fi fost concepute cu scopul de a-l impresiona pe Nuno Bettencourt. (Nu am reușit din păcate să-mi dau seama dacă ele provin de la Birger Wikström sau de la MattiasFreak KitchenEklundh, care a contribuit și el la realizarea albumului.) Sigur, oricât de bine ar fi scrise unele dintre piesele Motherpearl (v. Showstarter, Supervisionary Man), exuberanța duoului BettencourtCherone este imposibil de egalat. Poate că nici nu acesta a fost scopul flăcăilor din Göteborg. Nu m-aș mira totuși să aflu că până și elementele Queen au ajuns la ei pe filiera Saudades de Rock. Nu că ar fi o problemă.

Nu e o problemă nici că s-au strecurat câteva piese mai slăbuțe pe Motherload. Posterboy de exemplu ar fi trebuit ascunsă undeva pe la capătul discului. Nici Sooner or Later nu depășește nivelul unei balade optzeciste standard. Imperfecțiunile albumului sunt însă compensate de entuziasmul muzicienilor. În concluzie, The Motherload e ceea ce se numește debut promițător.

(text apărut pe metalfan.ro)