Slipknot, .5: The Gray Chapter (Roadrunner, 2014)

by Gabriel Szünder

Multe au fost, puține au rămas formațiile metal cu adevărat importante. Slipknot e cu siguranță una dintre ele. Nu e ușor de explicat de ce, mai ales prin comparație cu o trupă ca Mushroomhead. Care arată cam la fel ca Slipknot și nici de sunat nu sună foarte diferit. Membrii MH poartă și ei măști (pe scenă cel puțin) și cântă tot ceva nu metal cu influențe industriale. Și nu sunt simpli imitatori. Cu toate astea, cu toate că lumea are în mod clar nevoie de mai mult de un colectiv de brutalizatori mascați, despre The Righteous & the Butterfly, discul Mushroomhead apărut cu câteva luni în urmă, nu se va spune niciodată că este unul dintre albumele importante ale anului 2014. Despre .5: The Gray Chapter însă se spune. Și pe bună dreptate.

Aristotelic vorbind, locul natural al unei formații ca Slipknot e centrul scenei muzicale. Spre norocul nostru, trupa lui Shawn Crahan chiar acolo se află. O fi fost și ceva noroc la mijloc – până la urmă nici Metallica nu de aia au ajuns unde au ajuns că erau neapărat mai buni decât Testament – dar nu asta contează. Ci faptul că formația din Iowa a reușit să mai reinventeze o dată violența metalică, ceea ce de la Pantera încoace nu prea s-a întâmplat. Ce cântă Slipknot e într-adevăr new metal, chiar dacă nu neapărat nu metal, cum încearcă unii jurnaliști să ne convingă. Mă rog, eticheta nu metal nu e neapărat un stigmat, dar e de înțeles că membrii Slipknot au făcut tot posibilul pentru a se delimita de ea. Mascații lui Shawn au mult mai multă legătură cu Kiss decât cu Limp Bizkit și, cum se mândreau chiar ei în interviurile de acum câțiva ani, sunt probabil singurii din mainstreamul american care au știut să se inspire din black metalul european. În fine, nu-i de mirare că Slipknot făcea încă de la început turnee cu Slayer. Ce alt reprezentant al noii generații putea să se măsoare cu cea mai heavy trupă din lume?

Primul lucru ce trebuie menționat în legătură cu The Gray Chapter e că a fost înregistrat fără doi dintre membri originali. Basistul Paul Gray a murit în 2010 (după cum sugerează titlul, discul îi este dedicat), iar bateristul Joey Jordison a fost lăsat să se ocupe de Scar The Martyr, anostul său proiect înființat în 2013. Ar fi fost normal ca aceste evenimente să-și lase amprenta asupra noului album, dar adevărul e că n-au făcut-o. Dacă există schimbare aceasta ține mai degrabă de influența tot mai mare pe care Corey Taylor pare s-o aibă asupra stilului trupei. The One That Kills The Least și Killpop sună de exemplu ca și cum ar fi fost compuse inițial pentru Stone Sour. În rest – și cu o expresie dragă inimii muzicienilor de pretutindeni – .5 e o „continuare logică” a precedentului All Hope Is Gone (chiar dacă au trecut între ele șase ani). Câteva piese amintesc de brutalitatea de pe Iowa (v. Custer), majoritatea se înscriu însă în linia ceva mai melodioasă a Versetelor subliminale. The Devil in I e un clasic în devenire (și The Negative One la fel), Goodbye îi va face însă pe vechii fani să scrâșnească din dinți. Nu-i bai, acum știm măcar cum sună o baladă concepută de Slipknot.

Cum ziceam mai sus, .5: The Gray Chapter este unul dintre albumele importante ale anului. În lista mea personală se află deocamdată pe locul întâi, unde probabil va și rămâne.

(text apărut pe metalfan.ro)