Slash, World on Fire (Dik Hayd Records / Universal, 2014)

by Gabriel Szünder

În 2010, când apărea albumul care-i poartă numele, Slash susținea cu hotărâre că este vorba despre prima lui operă solo. Că cele două Slash’s Snakepit nu sunt așa ceva. Pe coperta discurilor scoase de chitarist de atunci – tot două: Apocalyptic Love și World on Fire – scrie Slash featuring Myles Kennedy and the Conspirators. După aceeași logică nici astea nu sunt albume solo. Contează? Nu prea.

Contează în schimb că Slash a știut să învețe din greșelile trecutului. Pentru acel faimos prim disc solo, muzicianul care cândva își mânca nervii și sănătatea alături de Axl Rose a ales soluția Santana: fiecare piesă era cântată de un invitat. Și era vorba de oameni cu greutate. Chiar și printre bonusuri se găseau nume ca Alice Cooper. Asta a și fost problema. Nu a existat „alchimie” între chitarist și vocaliști. Ba din cauză că personalitatea acestora era prea puternică (v. Lemmy, Ozzy), ba din cauză că era complet inexistentă (ce a căutat acolo Adam Levine nu vom înțelege niciodată.) Doar unul singur dintre cântăreți a fost capabil să se muleze perfect pe stilul lui Slash. Numele lui era Myles Kennedy.

Mă gândeam pe vremea aia că o colaborare mai strânsă între Myles și Slash ar fi probabil cel mai bun lucru ce s-ar putea întâmpla cu hard rockul american, care nu o duce nici el prea bine (cel mult prin comparație cu cel european), așa că m-am simțit confirmat de Apocalyptic Love. Slash nu s-a reinventat alături de Kennedy, dar e clar că cei doi muzicieni se inspiră reciproc. Myles e un vocalist de mare clasă și cu toate că face chestii faine și cu Alter Bridge, merita să cânte lângă un chitarist cu ceva mai mult caracter decât Mark Tremonti. Pe de altă parte, fără un asemenea partener, cariera solo a lui Slash ar fi putut să semene cu cea a lui Izzy Stradlin. Apocalyptic Love nu a fost cu toate acestea un album genial. Puține dintre cele 13 piese au fost cu adevărat memorabile (sincer să fiu Anastasia e singura în cazul căreia pot să asociez titlul cu melodia) și nici una nu s-a ridicat la nivelul celor scrise pentru Guns n’ Roses. A.L. poate fi cu toate acestea oricând reascultat cu plăcere, ceea ce despre ultimul album Aerosmith de exemplu nu se poate afirma.

Raportarea lui Slash la moștenirea Gn’R este de altfel destul de ciudată. Deși încearcă să se delimiteze de ea în mai toate interviurile, pe discul din 2010 și-a invitat toți colegii cu care înregistrase pe vremuri Appetite for Destruction (în afară de Axl bineînțeles.) Ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, coperta albumului amintea și ea la Appetite. Apocalyptic Love, apărut cu doi ani mai târziu, a dat, ce-i drept, dovadă de mai mult spirit de independență, World on Fire trimite însă din nou la Guns. Cel puțin din punct de vedere muzical. Până și Paradise City are un corespondent pe WoF. Albumul este cu toate acestea mai bun decât cel precedent, sau are cel puțin mai multe piese cu efect imediat, sau îmi place mie pur și simplu mai mult. Nu i-ar fi stricat să fie ceva mai scurt, dar atâta bai să fie.

Păstrând proporțiile, Slash se află acum în situația lui John Lennon din perioada de după Beatles. A lăsat și el o urmă de neșters în istoria muzicii rock. A cunoscut și el succesul la un nivel la care nimeni nu ar trebui să-l cunoască, i-a supraviețuit și a reușit să redevină un muzician de dimensiuni umane. Puțin probabil totuși ca domnul Hudson să compună vreodată un Imagine, cu sau fără Myles Kennedy.

(text apărut pe metalfan.ro)