Ce mai fute Bilă? Câteva cuvinte despre „Soldații” care, contrar unor opinii destul de răspândite, este un roman ieșit din comun de prost

by Gabriel Szünder

Când s-a terminat The Wire, țin minte, eram trist. Da, The Wire a fost un serial bun, așa la modul general, dar a realizat în particular ceva ce puține produse artistice (mai) sunt capabile să facă: un efect de investire subiectivă. Te scotea adică din poziția de pasivitate, care în ultima vreme trebuie asociată cu cea de consumator și te punea în cea a privirii care conferă sens (prin simpla ei existență.) Astfel, în momentul în care serialul s-a terminat puteai să ai impresia că deși viețile acelor personaje vor continua, ele o vor face fără nici un sens, urmând ca în final să dispară fără să lăse vreo urmă. Ca cine știe ce trib nenorocit de pigmei care și-au vânat animalele și și-au venerat zeii timp de secole și au dispărut pe apoi fără să lase în urma lor mai mult decât niște vârfuri ciobite de săgeată. Trucul filosofic ce stă în spatele unui astfel de efect este întotdeauna posibilitatea sensului ca atare, adică, mai precis, modelarea sensului. Și asta n-are legătură cu cât de sordidă sau rafinată sau violentă sau homosexuală sau heterosexuală e lumea prezentată. Plus că The Wire mai are și niște implicații politice neobișnuit de complexe.

Ce nu are pe de altă parte serialul e multă legătură cu Soldații. Cu toate astea: avem pe de o parte the projects din Baltimore, pe de alta Ferentarii din București etc. Inutil de spus că Soldații nu operează cu trucuri ca cel de care ziceam mai sus. Citindu-l, ai mai degrabă impresia că ai asistat – că ai fost forțat să asiști – la o ceartă cretină în autobuz (să zicem), una dintre acelea care răspândesc mai multă putoare decât lumină. Penibil. Asta nu-i împiedică desigur pe așa-zișii critici de stânga, ahtiați de solidarizarea vicarială cu lumpenii societății, să stoarcă ceva plusvaloare ideologică din penibilitatea asta literară. Have fun.

În ciuda aspectului sordid al lumii din The Wire – care la început era cea a dealerilor, apoi întreg Baltimore-ul – personajele aveau tragism și vitalitate. Să lăsăm acum tragismul, că oricum nu mai e nimeni curios de el. De atâta lipsă de vitalitate personajele din Soldații par de-a dreptul moarte, ceea ce ar reprezenta fără îndoială o mare problemă, dacă ele ar exista. Dar ele nu există. (Alberto săracu ar putea în principiu să fie personaj, dar se reduce cam la atâta: săracu. Săracu Alberto săracu care nu a cunoscut săracu decât viața de închisoare săracu. Alberto săracu când a intrat în închisoare săracu lumea asculta muzică pe casete și când a ieșit săracu nici o manea nu știa să scoată săracu de pe net săracu. Frazele de acest gen revin practic la fiecare a doua pagină a cărții. Săraca.) Iată încă o comparație: Soldații e ca un roman pornografic prost sau – căci soarta m-a ferit de ele, toate ce le-am citit erau bune – ca un film pornografic prost. Nu există nici acolo, după câte se știe, personaje și nu există nici „acțiune”. Așa-zisa acțiune nu are alt scop decât să aducă așa-zisele personaje în situația de a se fute, iar acestea nu au alt rol decât să performeze niște acte fiziologice. Acum, există și în Soldații futai, dar nu asta e important. Așa-zisa idee a așa-zisului roman e să aducă așa-zisele personaje în situația de a debita un discurs. Și discursurile sunt în general fascinante, asta nu prea se poate nega. Interesante sunt și câteva dintre observațiile sociologice. Apropo, poate Soldații nu e roman, e teză de doctorat romanțată.

Ca romanul Soldații se situează în orice caz undeva între exercițiile literare liceale și Wikipedia (cele două aspecte apar uneori combinate; ex: „mă făcea să mă gândesc că suntem niște sony boys amândoi; sony boys sunt copii crescuți de mame depresive, pe care încearcă să le înveselească cu disperare; depresia este o condiție psihiatrică de tristețe/amărăciune care persistă pe perioade îndelungate; psihiatria este o ramură a medicinei care se ocupă cu prevenirea, diagnosticarea, tratamentul și reabilitarea persoanelor cu boli mintale” etc.) Cartea e într-adevăr plină de informații utile – nu doar despre manele și Ferentari, ci și despre antidepresive, telefoane mobile, localuri din București etc. (Absența mersului trenurilor București-Sibiu este de altfel inexplicabilă.) În rest, infantilismul stilului produce uneori efecte ilare (ex: „fața mea era tot timpul abătuta, căzută ca via lovită de filoxeră – și ca s-o înveselească făcea și el ce știa, îmi arăta pula sau dădea muzica mai tare și dansa pe lângă mine. Și mi-am revenit imediat ca via tratată cu Nuprid AL 200 SC.” Cine n-ar face-o la vederea unei pule?) Când lucrurile merg prost la nivel emoțional, în carte plouă. Cum eram învățați pe vremea lu Ceaușescu la orele de română: participă natura. Ca să pună punctul pe i, spre capătul romanului personajul narator se cacă pe el. Literally. Triumful metaforei.

Înțeleg în principiu ideea că la vremuri urâte, literatură urâta, dar