Saille, Eldritch (Code 666, 2014)

by Gabriel Szünder

Ultima piesă de pe Eldritch, noul album Saille, se numește Carcosa și sunt șanse serioase să aibă legătură cu True Detective, serialul difuzat de HBO cu câteva luni în urmă. Serialul, foarte gustat de ‘telectualii amatori de „entertainment de calitate”, a fost în realitate o paradă de kitschuri, dar asta nu prea are legătură cu trupa belgiană. Mai ales că locul numit Carcosa a fost inventat de scriitorul american Ambrose Bierce și revalorificat apoi de Robert W. Chambers, scriitor american și el. Poezia inclusă în textul piesei provine tot de la Chambers, așa că e posibil – deși nu foarte probabil – ca muzicienii să nici nu fi știut de True Detective. Fapt e că membrii Saille sunt niște fani horror bine informați, căci Eldritch e un album conceptual dedicat temelor și personajelor clasice ale genului. Trimiterile la Edgar Allan Poe și H.P. Lovecraft le-am prins din zbor, dar sigur nu e greu să le descifrezi nici pe celelalte.

Indiferent de sursa de inspirație, Carcosa ar fi putut să figureze pe coloana sonoră a serialului. Are așa o atmosferă de răutate cosmică, ce s-ar fi potrivit foarte bine acolo. Acest lucru e de altfel general valabil pentru stilul Saille. La fel ca mare parte a black metalului de calitate, muzica formației din Ghent pare a se fi născut din pasiunea distrugerii universale. Emerald deschide albumul cu o furie uriașă, care ține apoi cam până la a șasea piesă, intitulată Eater of Worlds. Între ele, Aklo face să răsune trompetele Apocalipsei, iar Walpurgis ar putea trece drept soundtrackul marelui incendiu de la sfârșitul lumii. Eater of Worlds sună oarecum mai obosit, dar trupa își regăsește imediat elanul și, sub titlul de Red Death, dezlănțuie asupra ascultătorului o nouă urgie sonică. Carcosa încheie apoi discul într-un ton ceva mai melancolic.

Cu puțină lipsă de imaginație s-ar putea spune că Saille e un Dimmu Borgir ceva mai subtil, ceva mai puțin senzaționalist și bombastic, ceva mai underground. Nu m-aș mira dacă o parte semnificativă a publicului Saille ar fi formată din fani Dimmu dezamăgiți. Mai precis, din oameni care nu cu muzica Dimmu au probleme, ci cu statutul de vedetă pe care formația l-a dobândit în ultimii ani. Nu m-aș mira nici dacă membrii Saille ar fi deja exasperați de analogia asta, căci ea apare practic în fiecare recenzie. Ce să-i faci, dacă vine vorba de black metalul „simfonic”, tot Shagrath și băieții lui veseli rămân cea mai bună referință. Saille nu sunt însă simpli imitatori. Albumele lor, dintre care Eldritch este al treilea, au o personalitate proprie și cine face efortul să le compare va descoperi probabil și semnele unei evoluții. Pe de altă parte, are și stilul acesta limitele lui și trupa belgiană nu pare interesată – sau capabilă – să le depășească.

(text apărut pe metalfan.ro)