Fen, Carrion Skies (Code 666, 2014)

by Gabriel Szünder

Fen e o trupă faină. Fen era o trupă și mai faină prin 2011, când a apărut al doilea lor album, intitulat Epoch. (Cel de debut, The Malediction Fields, ieșise în 2009, dar pe Epoch și-a găsit Fen cu adevărat vocea.) Scriam pe vremea aia că Fen s-ar putea să fie cea mai interesantă formație britanică de la My Dying Bride încoace. Poate că era o exagerare, dar băieții din Londra păreau să aducă ceva nou nu numai prin sound, ci și prin atitudine. Ei vorbeau de exemplu despre Negură Bunget și Drudkh ca surse importante de inspirație, în condițiile în care, să fim serioși, nu este încă nici în ziua de azi ceva de la sine înțeles ca muzicieni britanici  să-și caute rădăcinile în estul Europei. Apoi, deși veneau de pe scena black metal, încercau să se adreseze unui public mai larg. Pe scurt, în urmă cu trei ani Fen părea să fie reprezentantul perfect al noului underground global(izat).

Trioul a „urbanizat” sau – cum zicea The Watcher într-un interviu mai vechi – a umanizat black metalul. L-a scos din adâncurile pădurilor, l-a coborât de pe piscurile înghețate ale munților, l-a deturnat de la adularea satanei și a altor zeități de benzi desenate. Pentru a te putea bucura de Epoch, nu era necesar să fii versat în discografia Darkthrone. Albumul era în principiu accesibil și pentru fanii Mogwai sau Cure. Cu toate acestea, nu Fen, ci Deafheaven a reușit până la urmă performanța de a deveni, cel puțin în America, formația preferată a tuturor hipsterilor, care n-ar asculta metal nici dacă viața le-ar depinde de asta.

Căci Fen nu este – și nu a fost – evident un unicat. Dimpotrivă. Pe când a ieșit Dustwalker, în 2013, londonezii sunau deja ca orice altă trupă de shoegaze-post-black metal „atmosferic”. Și asta nu e neapărat vina lor. La cât de repede evoluează lucrurile în ziua de astăzi, e aproape imposibil ca o formație să se mențină constant în avangarda unui trend. Oricum, Dustwalker nu a fost un album rău, atâta doar că  nu a reușit să îmogățească în mod semnificativ soundul celui precedent. Carrion Skies însă chiar asta face, lucru cu atât mai surprinzător cu cât a apărut la un an și jumătate după Dustwalker.

The Watcher a promis că al patrulea album va fi „mai sumbru și mai intens” și trupa s-a ținut de cuvânt. Fen a făcut totuși mai mult decât să-și reviziteze rădăcinile black metal. Melancolia noului disc poate fi în continuare asimilată post-rockului, dar el se inspiră în același timp și din rockul înțeles într-un sens ceva mai ecumenic (v. Sentinels, de exemplu). Respectiv, din prog (v. Gathering the Stones). O face însă într-un mod foarte personal, astfel că formația nu sună nici ca Vulture Industries, nici ca Hail Spirit Noir. Pe de altă parte, în piese ca Menhir – Supplicant, mai pot fi întrezărite urme ale influenței Negură Bunget.

Din punctul meu de vedere – acum nu exagerez – Carrion Skies este unul dintre cele mai bune albume black metal apărute anul acesta.

(text apărut pe metalfan.ro)