Trioscapes, Digital Dream Sequence (Metal Blade, 2014)

by Gabriel Szünder

Separate Realities, albumul de debut al trioului Trioscapes, a apărut din senin şi a dispărut fără să lase vreo urmă. Asta s-a întâmplat în urmă cu doi ani. Existenţa discului a fost, ce-i drept, semnalată, dar asta s-a întâmplat în primul rând deoarece Trioscapes e proiectul lui Dan Briggs, basistul aproape-genialei formaţii de metalcore progresiv Between The Buried And Me. Tocmai de aici se trage ghinionul trupei. Realities a ieşit la Metal Blade Records şi a fost marketat ca „rock progresiv”. Mă rog, e de înţeles că cei de la Metal Blade se feresc de denumirea de jazz, numai că discul şi-a greşit astfel publicul ţintă. Criticii de rock şi de metal, pe mâna cărora a ajuns, l-au recenzat în general corect, dar receptarea publică a fost ca şi inexistentă.

Puţin probabil, pe de altă parte, că ascultătorii obişnuiţi de jazz ar fi ştiut să aprecieze muzica neînfrânată – „brutală”, cum scria cineva pe un forum – a trioului american. Jazzul şi-a pierdut demult gustul pentru hybris şi e posibil ca fanii genului să nu-l fi avut niciodată. Apoi, ei oricum nu ascultă lucruri apărute la Metal Blade Records. Iar criticii jazz cu atât mai puţin. Pe allaboutjazz.com, care e totuşi un site cu a anumită ţinută intelectuală, nu a apărut până în momentul de faţă nici măcar un singur cuvânt despre trupa lui Briggs.

Trist e că, obiectiv vorbind, nu prea există public pentru Trioscapes. Cine ar putea până la urmă să se bucure de muzica oferită de Separate Realities şi Digital Dream Sequence? Poate fanii John Zorn. Eventual ciudaţii care se entuziasmează pentru Melt-Banana şi Fantomas. Și ei nu sunt mulţi. Walter Fancourt a avut fără îndoială dreptate să afirme că pentru rockeri Trioscapes va suna a jazz, iar pentru jazziști a rock. Nu e clar dacă a spus-o cu regret sau cu mândrie.

Deci: Dan Briggs, un tânăr de douăzeci şi ceva de ani, cu un trecut în muzicile hardcore şi metal s-a întâlnit cândva în vara anului 2011 cu doi prieteni cu antecedente ceva mai exotice – deja amintitul Walter Fancourt şi bateristul Matt Lynch – pentru a înregistra o piesă scrisă John McLaughlin. Doar aşa, de amorul artei. Compoziţia în cauză e Celestial Terrestrial Commuters, inclusă pe Birds Of Fire, al doilea disc Mahavishnu Orchestra. Aşa s-a născut proiectul Trioscapes. Emoţionantă poveste. Zici că trăim într-o lume normală.

Pe Separate Realities au fost incluse apoi cinci compoziţii originale, care în felul lor reflectau toate asupra operei lui John McLaughlin din anii şaptezeci. Numai că o făceau fără nici un fel de respect. Drept consecinţă au resemnificat-o în totalitate. Raportat la Mahavishnu, Trioscapes e pur punk. Punk instrumental cu saxofon în loc de chitară. Lucrurile sunt totuşi relative, căci prin comparaţie cu Naked City -ul lui John Zorn sau cu chestiile experimentale ale lui Frank Zappa, Trioscapes e culmea clasicismului. Muzica lui Briggs şi Fancourt nu este neapărat avangardistă, ea reuşeşte însă să prindă ceva din spiritul iniţial al tentativelor de fuzionare a jazzului cu rockul. Căci, să fim serioşi, în 2014 rock (progresiv) nu mai înseamnă Supertramp şi Yes. Înseamnă Between The Buried And Me. De exemplu.

Digital Dream Sequence conţine din nou cinci piese şi, sincer vorbind, ele abia dacă se deosebesc de cele de pe albumul de debut. Stilul compoziţiilor s-a deplasat puţin spre prog, spre space rockul psihedelic al anilor şaptezeci, dar diferenţa e de nuanţă. Sequence sună însă la fel de spontan ca Realities, aşa că repetitivitatea nu este cu adevărat deranjantă. Performanţele instrumentale ale lui Briggs şi Fancourt sunt şi ele la fel de fascinante ca pe albumul de debut. Cei doi par să nu aibă alt scop decât să se impresioneze reciproc, dar există un element ludic în ceea ce fac, astfel că rezultatul este departe de a fi egotist. Matt Lynch se mulţumeşte în general să fie omul care aduce ritmul, dar mai are şi el câteva momente de extravaganţă.

Marele merit al celor trei muzicieni care formează Trioscapes este până la urmă de a fi arătat că dialogul dintre scena rock-metal actuală şi muzicile anilor şaptezeci poate lua forme mult mai complexe şi mai subtile decât cele oferite de curentul retro-prog, cu lipsa lui totală de imaginaţie.

(text apărut pe metalfan.ro)