Skid Row, Rise Of The Damnation Army – United World Rebellion: Chapter Two (Megaforce, 2014)

by Gabriel Szünder

Există printre iubitorii de metal născuţi înainte de 1980 o categorie mai specială. Oamenii aceştia – indiferent dacă sunt bărbaţi sau femei – resimt o emoţie specială de fiecare dată când zăresc chipul excesiv de blond al lui Sebastian Bach. Când văd logoul Skid Row, ei încep să audă, cu urechile minţii, cum ar veni, piese ca Youth Gone Wild, In a Darkened Room, sau – dacă sunt cunoscători autentici – Into Antother. În uneşte, în fine, convingerea că Skid Row şi Slave to the Grind se numără printre cele mai bune albume ale anilor optzeci-nouăzeci, respectiv că Subhuman Race este o capodoperă care nu a fost niciodată apreciată la justa ei valoare. Acestea sunt fapte. O întrebare interesantă ar fi dacă sunt oare pe lume oameni care au sentimente asemănătoare faţă de Johnny Solinger, Thickskin şi Revolutions per Minute. Ştiu sigur de existenţa unei astfel de persoane, deoarece o cunosc personal. Foarte bine. Merită şi Skid Row-ul nou cel puţin un fan.

Nu spun că formaţia e o catastrofă. Ideea relansării ei nu a fost neapărat una rea. Dave Sabo şi Rachel Bolan au abordat problema cu luciditate. Au înţeles că la tineretul ascultător de Disturbed şi Nickelback nu au mari şanse şi că nu are sens nici să se bată cu Sebastian Bach pe Subhuman Race. Într-adevăr, dintr-o astfel de înfruntare Sebastian sigur ar fi ieşit învingător. Aşa că ce le-a rămas? Skid Row şi Slave to the Grind.

E clar că Johnny Solinger nu are vocea lui Sebastian Bach, dar Skid Row ar trebui să funcţioneze şi fără ea. Nu o face însă. Ceva s-a pierdut. Stilul componistic al lui Sabo şi Bolan este neschimbat, piesele nu mai au însă strălucirea de altădată. Poate că nu de vocea, ci de personalitatea lui Bach ar fi avut ele nevoie.

Nu mă dau în general în vânt după moda asta de a scoate EP-uri în serie, dar adevărul e că piesele de pe cele două United World Rebellion (prima parte a apărut anul trecut) nu ar fi meritat să apară pe un album. E greu de spus care dintre discuri sună mai chinuit. Probabil cel de anul acesta. Ai efectiv impresia că asculţi o colecţie de demouri casate prin 1990 şi revalorificate acum în lipsă de ceva mai bun. We Are The Damned şi Give It The Gun mai au un oarecare farmec, dar Catch Your Fall e deja o atrocitate absolută, capabilă să-ţi ia cheful pentru tot ce urmează. Mă rog, la capătul EP-ului au fost lipite pe post de bonus şi două coverurui – Sheer Heart Attack (v. Queen) şi Rats In The Cellar (v. Aerosmith) – despre care se poate măcar afirma că trupa a reuşit să nu le strice.

E desigur lăudabil că Sabo şi Bolan nu şi-au bătut joc de numele Skid Row prin cine ştie ce proiecte de modernizare a soundului, dar asta n-o să împiedice din păcate formaţia să dispară în sheolul fostelor glorii ale anilor optzeci.

(text apărut pe metalfan.ro)