Opeth, Pale Communion (Roadrunner, 2014)

by Gabriel Szünder

Mikael Akerfeldt zicea recent într-un interviu că fanii metal sunt conservatori. Că nu sunt suficient de deschişi la minte, că sunt refractari la evoluţie. Maestrul Akerfeldt nu se referea desigur la orientarea politică sau metafizică a metaliştilor, el vorbea despre un lucru mult mai simplu: că fanii metal sunt incapabili să accepte schimbările stilistice prin care trec uneori trupele lor favorite. Că această specie nenorocită de ascultători de muzică e atât de superficială, atât de legată de formele exterioare încât nu e capabilă să vadă dincolo de acestea, să discearnă continuitatea de spirit din spatele rupturilor stilistice, să aprecieze ostenelile creative ale artiştilor la justa lor valoare. Fanii metal, a concluzionat ritos Mikael, nu vor decât să li se servească un Happy Meal muzical.

Ce să zic, o fi adevărat. Cine dracu are chef să polemizeze cu un geniu de talia lui Mikael Akerfeldt? În plus, nici măcar nu mă simt vizat de criticile lui Mikael. Le consider cu toate astea iritante. Deoarece sunt ipocrite. Aşa, la modul obiectiv, nu că Akerfeldt nu ar crede în ele. În primul rând, metalul este în general un stil destul de conservator şi asta în mod clar nu e vina fanilor. Apoi, e absolut arogantă presupoziţia că schimbările stilistice înseamnă musai „evoluţie”, că problema pierderii direcţiei, a mergerii în derivă nici nu se poate pune. În fine, îmi e destul de greu să iau în serios pozele astea de artist neînţeles, mai ales când ele apar la muzicienii rock. Poate că Virginiei Woolf îi stăteau bine astfel de lamentaţii, dar rockul este totuşi un gen popular, orientat adică spre public şi nu spre mediul academic sau spre criticii de specialitate. Aici ar trebui să funcţioneze un soi de contract nescris între artişti şi fani, ar trebui să existe din partea primilor o minimă adaptare la aşteptărilor celor din urmă. Doamne fereşte să vreau să atentez – măcar cu gândul – la sfânta libertate artistică. Sunt însă pe lume şi gesturi mai simple, de bun simţ chiar, care nu se traduc în compromiterea acesteia. Odată cu stilul, o formaţie poate să îşi schimbe de exemplu şi numele.

În cazul acesta particular, soluţia onestă ar fi fost ca Heritage să apară ca un album solo Mikael Akerfeldt. Căci, cine e cât de cât versat într-ale metalului ştie că povestea de mai sus se referă discul Opeth din 2011. Respectiv că supărările lui Akerfeldt sunt o reacţie la modul în care albumul a fost primit de către public. Acum, dacă Heritage ar fi fost o culme a avangardismului, ceea ce spune Mikael ar avea, cel puţin în parte, sens. Heritage nu a fost însă aşa ceva. Avangardiste au fost discurile Opeth care l-au precedat. (La fel, Storm Corrosion, rezultatul colaborării dintre Akerfeldt şi Steven Wilson.) Heritage e până la urmă un album paradoxal. Pe de o parte, compozitorul a avut fără îndoială motive să simtă că a reuşit să depăşească anumite limitări formale, căci toate clişeele – sau determinaţiile stilistice – death metal au fost lăsate în urmă şi tendinţele progresive, care au caracterizat Opeth încă de la început au putut să strălucească în toată puritatea lor. Pe de altă parte, discul nu a reprezentat în nici un caz căutarea unor noi căi în muzică. A fost, dimpotrivă, o tentativă de conjurare a gloriei unei epoci apuse, un album foarte profi, foarte bine lucrat, dar orientat esenţialmente înspre trecut. N-o fi asta involuţie, dar nici evoluţie nu e.

Pale Communion este la fel ca Heritage: pe cât de rafinat, pe atât de greoi. Pentru Mikael Akerfeldt nu mai există cale de întoarcere. Dacă prin atmosferă discul din 2011 mai amintea încă de Opeth-ul de altădată, despre noul opus nici asta nu se mai poate afirma. În ultimii ani, Akerfeldt s-a afundat pesemne şi mai adânc în lumea vrăjită a anilor şaptezeci şi a ieşit de acolo cu o muzică pe care toată lumea (care cunoaşte perioada) a mai auzit-o de o mie de ori. Odată cu acest album, Opeth s-a aliniat definitiv curentului neo-retro-prog actual, care avea şi aşa prea mulţi reprezentanţi. E drept că Mikael introduce o nuanţă aparte în acest peisaj plin de lumină. Opeth oferă o variantă mai umbroasă, mai tenebroasă a vechiului rock progresiv. Nu Beatles şi Genesis sunt principalele influenţe ale lui Akerfeldt, ci formaţii ceva mai obscure, ca Goblin sau Camel. Tendinţele clasiciste sunt în acelaşi timp foarte puternice la el. Merită comparat, din acest punct de vedere, Pale Communion cu No Holier Temple, al doilea album Hexvessel, Deşi ambele se inspiră din tradiţia ocultă a anilor şaptezeci, apetitul lui Kvohst pentru grotesc pare să-i fie complet străin lui Mikael Akerfeldt.

Judecat în propriii săi termeni, Pale Communion nu este desigur un album slab. Departe de asta. (Un album slab este ultimul Yes.) Dacă pe Heritage Mikael a eliminat elementele metal, aici a redus în plus rolul chitărilor. Soundul este în general dominat de clăparul Joakim Svalberg, chiar dacă el nu a semnează niciuna dintre piese. Rolul lui Joakim este cel mai evident în Eternal Rains Will Come şi Goblin, compoziţii cu un caracter oarecum improvizativ, cu o oarecare deschidere spre jazz. Prin contrast, Elysian Woes şi River sunt mai degrabă acustice şi au frumuseţea unor cântece folk. Cu adevărat impresionantă este apoi Voice Of Treason. Piesa are un caracter epic, de muzică de film şi semnalează sau influenţa amintitei trupe Goblin, care obişnuia să compună pentru Dario Argento, sau dragostea lui Akerfeldt pentru soundtrackurile James Bond.

Judecat în propriii săi termeni, Pale Communion nu este un album slab, dar ascultându-l am avut aceeaşi impresie ca la Heritage, că de o vreme Mikael Akerfeldt compune pentru a-l impresiona pe Steven Wilson. Măcar de i-ar fi explicat acesta care este rolul unui disc solo.

(text apărut pe metalfan.ro)