Accept, Blind Rage (Nuclear Blast, 2014)

by Gabriel Szünder

Accept e o formaţie versată în comebackuri. Cel de acum patru ani a fost, dacă nu mă înşel, al treilea. Și ce bine le-a ieşit. Și ce mici erau şansele. Nu spun că e ceva nemaivăzut, dar rar s-a întâmplat ca o trupă văduvită de cântăreţul ei original să revină cu atâta forţă. A, că AC / DC, că Van Halen. Da, e adevărat, dar între Highway to Hell şi Back in Black a trecut un an, nu paisprezece, ca între Predator şi Blood of the Nations. Iar succesul Van Halen a fost, cel puţin în parte, fabricat de Music Television, care reprezenta pe vremea aceea o mare putere mediatică. În 1998, Van Halen III, s-a lovit deja de rezistenţa fanilor, dovadă că aceştia nu sunt dispuşi să accepte orice fel de schimbare. Aici n-a mai contat nici că Gary Cherone este un cântăreţ excelent, nici că albumul a fost unul dintre cele mai bune înregistrate vreodată de trupa americană. De un Van Halen fără David Lee Roth dar şi fără Sammy Hagar lumea nu mai vroia să audă.

Lumea nu prea a vrut să audă nici de un Accept cu David Reece. Asta s-a întâmplat în 1989, când formaţia a scos Eat the Heat, discul despre care acum nu mai vorbeşte nimeni. E drept că ETH a fost făcut cu gândul la piaţa americană, dar motivul principal al eşecului a fost absenţa lui Udo Dirkschneider. E lesne de înţeles de ce. Van Halen putea fi la o adică identificată cu Eddie (cu Edward Lodewijk Van Halen, nu cu monstrul conceput de Derek Riggs), iar AC / DC cu Angus, dar Dirkschneider a fost singurul muzician carismatic în Accept. Udo a fost nu numai cântăreţul, el a fost faţa – mai precis: mutra – formaţiei. În plus, el avea deja pe vremea aia un proiect muzical propriu, înregistra albume, dădea concerte, cânta Balls to the Wall etc. Era cumva logic ca Accept fără Wolf Hoffmann să iţi placă mai mult decât Accept fără Udo.

Ideea de a vinde Accept pe piaţa americană a fost şi ea una proastă. A aparţinut probabil casei de discuri, dar s-a bazat pe un calcul greşit. O fi Accept una dintre cele mai bune trupe de deutschmetal din istorie – chiar cea mai bună, în umila mea opinie – dar America nu a avut niciodată mult respect pentru heavy metalul produs în Germania. Videoclipul Balls to the Wall a fost de exemplu ridiculizat de Beavis şi Butthead, lucru cu atât mai surprinzător cu cât cei doi erau cunoscuţi ca vajnici susţinători ai metalului. Și mai erau şi formatori importanţi de opinie pe atunci. Nici James Hetfield, un expert renumit al metalelor europene, nu putea fi auzit vorbind prea des despre Accept.

Mă rog, cea de mai sus e o poveste veche, dar ea are o morală. Și anume că revenirea metalului în underground are câteva aspecte pozitive. În 2010, când a ieşit Blood of the Nations, nu mai existau presiuni comerciale de genul celor din anii optzeci-nouăzeci. Nu ar mai fi avut nici un sens ca Accept să-şi doftoricească stilul sau image-ul. Nici nu au făcut-o. În loc de asta au compus un album care s-a ridicat din toate punctele de vedere la nivelul unor clasice ca Restless and Wild sau Objection Overruled. (BOTN a fost chiar mai „metalizat” decât ultimul dintre cele două, ca şi cum Udo ar fi luat cu el toate influenţele hard rock ale trupei.) Apoi, formaţia a făcu o alegere deosebit de inspirată cu Mark Tornillo. E greu de închipuit că ar putea exista un frontman mai potrivit pentru Accept-ul fără Udo. Și motivul nu e doar că Tornillo arată ca un mecanic auto. Cum să spun, chiar dacă nu cântă în stilul domnului Dirkschneider, Mark nu e chiar un anti-Udo.

Dirkschneider făcea la un moment dat poante în legătură cu Stalingrad, al doilea LP cu Tornillo, cum că acesta trebuie să fi fost înregistrat în acelaşi timp cu Blood of the Nations, căci nu prea există diferenţă între ele. Adevărat. Prin comparaţie, Blind Rage e ceva mai melodios, trimite adică mai mult spre Metal Heart, decât spre Restless and Wild. Discul nu adaugă însă nici un element de noutate la opera produsă de Wolfmann şi Baltes în decursul carierei lor de aproape 40 de ani. Asta la nivelul generalităţilor stilistice desigur. BR conţine în schimb câteva dintre cele mai bune piese heavy metal apărute anul acesta. Pe scurt: Blind Rage e un album perfect previzibil.

Partea proastă a succesului noului Accept e că o viitoare regăsire cu Udo Dirkschneider pare foarte puţin probabilă. În rest nu pot decât să mă bucur de ea.

(text apărut pe metalfan.ro)