Ill Nino, Till Death, La Familia (Victory, 2012)

by Gabriel Szünder

Ill Nino e o formaţie promiţătoare. Problema e că Ill Nino e o formaţie promiţătoare de vreo cinșpe ani. De-a lungul a şase albume, Nino a reuşit să se menţină la un nivel constant de mediocritate, dând în acelaşi timp impresia unui potenţial încă neexploatat. Acesta este şi motivul pentru care nu mi-am pierdut încrederea în trupă. Le-am trecut cu vederea greşelile din trecut şi după fiecare platitudine discografică scoasă pe piaţă le-am transmis în sinea mea cuvinte de încurajare. Nu-i nimic băieţi, data viitoare sigur o să vă iasă! Păi, nu le-a ieşit nici cu Till Death, La Familia.

Ill Nino nu e o formaţie fără merite. Se poate de exemplu aprecia fidelitatea lor faţă de metalul latin-american, gen căruia cică i-au pus bazele. (Sau chiar dacă nu i-au pus bazele, au contribuit în mod semnificativ la răspândirea lui.) Din păcate, latin metal-ul este un exemplu bun pentru cum o etichetă poate să ţină locul personalităţii, pentru cum un mic brand poate să fie la fel de util ca un stil mare. Cele câteva markere stilistice care justifică „latinitatea” trupei – tobele „tribale”, titlurile spaniole etc. – au fost într-adevăr exploatate cu mare abilitate. Astfel, deşi Ill Nino nu a fost niciodată o trupă originală, ea era una uşor identificabilă pe scena nu metal a începutului de mileniu. Formaţia şi-a găsit apoi locul şi în cadrul curentului metalcore, de unde se vede că absenţa unei personalităţi clar conturate reprezintă uneori un avantaj. Nino a reuşit să supravieţuiască tuturor schimbărilor din industria muzicală americană a ultimului deceniu şi jumătate şi în zilele noastre o astfel de performanţă îţi conferă titlul de clasic în viaţă.

Cariera Ill Nino este de acum asigurată pentru eternitate. Sau până la moarte, cum zice titlul noului album. Când formaţia introduce în muzica ei un element de noutate, oricât de neinteresant ar fi acesta – vezi efectele electronice de pe Till Death – se cheamă că şi-a reinventat stilul. Când scoate un album deosebit de lipsit de fantezie – chiar şi la propriile ei standarde – înseamnă că a revenit la rădăcini. Important e ca discurile să apară. Lumea va vorbi despre ele, internetul le va păstra amintirea, iar dacă ar fi ca pe viitor trupa să dispară (chestie puţin probabilă), după un timp ea va fi în mod sigur redescoperită ca o legendă uitată a anilor 2000.

Revenind în 2014, Till Death, La Familia este o nouă colecţie de compoziţii nu metal, cu influenţe Soulfly şi refrene inepte. Nu se poate totuşi spune că Cristian Machado şi colegii lui nu au încercat. O piesă ca Not Alive In My Nightmare, în care hardcore-ul se îmbină cu amintitele elemente electro, ar putea în principiu să funcţioneze, dar n-o face. În ce priveşte apoi asemănările cu opera lui Max Cavalera, ele nu ar fi în sine o problemă. Trupa lui Machado are desigur tot dreptul să exploreze teritoriul descoperit de Sepultura pe Roots, numai că ea nu asta face. Formaţia din New Jersey reciclează pur şi simplu stilul primelor albume Soulfly, care nu au fost nici ele o mare revelaţie, dar erau măcar făcute de Max Cavalera. Mă rog, de nimerit le mai nimereşte şi Nino din când în când. Pe TDLF a făcut-o cu Dead Friends, care e o piesă destul de bună.

În felul ei, Ill Nino e o formaţie simpatică. Sau ar fi, dacă n-ar cânta.

(text apărut pe metalfan.ro)