Fozzy, Do You Wanna Start A War (Century Media, 2014)

by Gabriel Szünder

Mă tem că nu multă lume se trezeşte în ziua de azi întrebându-se ce mai face Rich Ward. E probabil mai mare numărul acelora care, citind fraza anterioară, exclamă nedumeriţi: dar cine e totuşi Rich Ward? Ei bine, domnul Ward, zis şi „The Duke” e ex-chitaristul formaţiei de rap-metal Stuck Mojo, celebră în anii 90, desfiinţată la începutul noului mileniu, reînfiinţată în 2005 şi suspendată câţiva ani mai târziu. La fel ca pisica lui Schrödinger, trupa e în momentul de faţă şi vie şi moartă. Starea ei viitoare – a formaţiei, nu a pisicii – depinde de diferiţi factori, dintre care interesul unei case de discuri s-ar putea să fie cel mai important. Noi, care pe vremuri am fost fani Stuck Mojo, ne-am bucura desigur de un nou album. Simplul fapt că Ward nu s-a lăsat de muzică e deja în măsură să ne facă fericiţi. Căci, chiar dacă nu a fost niciodată un Dimebag Darrell, The Duke e şi el un mare maestru al riffurilor metalice.

Rich Ward şi Chris Jericho s-au întâlnit în 1999 şi s-au iubit la prima vedere. Explicaţia e simplă. Ward e pasionat de wrestling, iar Jericho e un wrestler profesionist. Jericho e un fan al metalului anilor optzeci şi la fel e şi Ward. Aşa a luat deci naştere Fozzy, care nu este, cum s-ar putea crede, trupa lui Fozzie Bear din Muppet Show. (E drept că şi wrestlingul este un fel de Muppet Show, dar asta nu ţine de subiectul rândurilor de faţă.) Numele formaţiei se trage de la Ozzy Osbourne şi Fozzy a pornit într-adevăr ca o trupă-tribut. Mai precis, ca o trupă de coveruri. Albumul eponim de debut din 2000 conţinea în principal preluări ale unor cântece metal clasice şi se afla printre ele şi Over the Mountain, de pe Diary of a Madman. Jericho nu are de altfel o voce prea strălucită – eventual doar prin comparaţie cu Ozzy – este în schimb un frontman mai mult decât convingător. Un adevărat mascul alfa, un Thor fără ciocan, Chris aminteşte de vocaliştii acelor hairbands de fericită amintire care încântau lumea în epoca de glorie a MTV-ului.

Iniţial, Fozzy a fost un fel de poantă muzicală, dovadă şi „documentarul” Fozzy Unleashed, Uncensored, Unknown, din care s-a putut afla că trupa şi-a petrecut ultimii 20 de ani într-un exil japonez, timp în care piesele lor au fost furate şi adaptate de alde Mötley Crüe, Twisted Sister, Iron Maiden etc. Mizând probabil pe faptul că memoria telespectatorului este scurtă, Steel Panther au făcut o chestie asemănătoare cu vreo zece ani mai târziu. Diferenţa dintre Fozzy şi inegalabila trupă din Los Angeles e că prima s-a transformat cu timpul într-o formaţie „normală”. (Steel Panther nu este bineînţeles pândită de acest pericol.) Pe al treilea disc Fozzy (All That Remains, 2005) nu mai erau coveruri, apăreau în schimb o serie de nume grele – Myles Kennedy, Mark Tremonti. Zakk Wylde, Marty Friedman – indicând că s-a terminat cu distracţia, că trupa este pusă pe fapte mari.

Maturitatea artistică deplină a fost atinsă odată cu Sin and Bones (2012), despre care Jericho a afirmat că este „albumul negru” al formaţiei Fozzy. Chris ar fi putut să mai aştepte puţin analogia Metallica, căci Do You Wanna Start A War este mai bun decât opusul din 2012. Dincolo de asta, nu există diferenţe mari între cele două discuri. La fel ca S & B, Do You Wanna Start A War conţine ceea ce s-ar putea descrie ca pure american metal. Adică power metal de factură americană cu refrene mari, melodii ataşante şi fără nici o legătură cu Lamb Of God. Piesele amintesc mai degrabă de Sebastian Bach, dar aşa, la modul general (v. de ex. One Crazed Anarchist). Unele compoziţii trimit spre glam metal (mai ales Tonight, în care apare Michael Starr din amintita Steel Panther), altele spre Ozzy (Lights Go Out) şi sunt evident momente în care formaţia sună ca un Stuck Mojo fără rap (Bad Tattoo). Ar fi fost ciudat să fie altfel.

Morala albumului Do You Wanna Start A War e că, indiferent în ce condiţii a apărut, Fozzy a reuşit să-şi formeze o personalitate proprie. În rest, Rich Ward şi Chris Jericho nu prea încearcă să demonstreze nimănui nimic. Bine că mai există şi trupe din astea.

(text apărut pe metalfan.ro)