Linkin Park, The Hunting Party (Warner Bros, 2014)

by Gabriel Szünder

Nu a avut niciodată sens să spui că Linkin Park e metal, eventual doar dacă vroiai să-i înjuri. Cea mai de căcat formaţie de metal din toate timpurile! Sau: cum poţi să numeşti căcatul ăsta metal? Păi, nicicum. Tocmai asta e ideea. Nu numai cu metalul nu are Linkin Park legătură, trupa e în general imună la tot ce ţine de spiritul rockului. Sau al hiphopului. Ca rapper, Mike Shinoda are cam tot atâta credibilitate ca Vanilla Ice. Nu e un Ice T, adică, dar nici măcar un Fred Durst. Înseamnă asta că Mike şi băieţii lui veseli ar trebui ridiculizaţi, detestaţi, ostracizaţi? Fără îndoială, nu. Înseamnă doar că Linkin Park e o trupă pop (care, pe lângă efecte electronice, mai foloseşte şi chitări). Una cinstită însă. Motivul – unul dintre ele în orice caz – pentru care îmi place The Hunting Party e că piesa Rebellion conţine următoarele versuri: „Noi suntem cei norocoşi / Niciodată n-am fost ameninţaţi de opresiune / Noi suntem cei norocoşi / O imitaţie de rebeliune.”

Ca să mă contrazic acum într-o oarecare măsură: Linkin Park e adevărata formaţie „nu” metal, nu există alta căreia denumirea să i se potrivească mai bine. Membrii LP şi-au interpretat situaţia mult mai lucid decât ceilalţi reprezentanţi ai genului. Ei au înţeles foarte corect că la unsprezece ani după The Real Thing o trupă rap-metal nu mai are sens să mimeze avangardismul, dar că din punct de vedere comercial stilul este încă departe de a fi epuizat. Shinoda & Co au intuit într-un mod aproape genial de câtă autenticitate, „duritate”, rebeliune are nevoie o generaţie care nu cunoaşte metalul decât din auzite şi hiphopul numai de la televizor (şi în nici un caz de pe stradă.) Mixul muzical aseptic pe care l-au creat a reuşit astfel să bage pe gâtul generaţiei numite (de către istoricii americani William Strauss şi Neil Howe) „mileniale” exact atâta metal cât putea asta să suporte.

Primele trei discuri Linkin Park au fost atât de plictisitoare încât putea să-i bănuieşti pe Shinoda şi Bennington că nutresc o admiraţie secretă pentru The Smiths. (În epoca post-Lulu suntem obligaţi să luăm în considerare cele mai bizare ipoteze.) Oricum, spre deosebire de Limp Bizkit, membrii Linkin Park şi-au luat întotdeauna în serios muzica – arta! – şi acesta este probabil motivul pentru care, la zece ani după debut, au reuşit să surprindă lumea cu un album realmente genial. (Realizez că am folosit deja de două ori cuvântul genial în legătură cu Linkin Park, dar nu retractez.) Unii critici au fost atât de şocaţi de A Thousand Suns încât l-au comparat cu The Dark Side of the Moon. Jurnaliştii rock sunt în general predispuşi la astfel de stupizenii, dar chiar dacă analogia nu are nici o bază, ea spune totuşi ceva despre calitatea discului. Living Things, apărut cu doi ani mai târziu, a fost ceva mai old school – cu mai mult rap şi mai multe chitări adică – dar dădea în continuare dovadă de aceeaşi efervescenţă creativă ca ATS. Doamne fereşte, îmi ziceam pe atunci, ca trupa să-şi aducă pe viitor aminte de unde a plecat. Or, tocmai asta s-a întâmplat. Linkin Park a decis să-şi reviziteze originile.

Despre The Hunting Party se zvonea la un moment dat că va fi un disk punk. „Mai punk”, cum ar veni. Ce să zic, War-ul de pe Hunting Party nu e chiar War-ul de pe Troops Of Tomorrow (v. The Exploited), dar e o piesă surpinzător de crudă-dură pentru Linkin Park. Potenţialul punk al formaţiei nu pare să fie totuşi prea mare, căci War rămâne o excepţie. Rebellion, pe care apare şi Daron Malakian din System Of A Down, e şi ea o compoziţie mai directă, dar e mult prea complexă şi rafinată pentru ceea ce se înţelege de obicei prin punk. Deşi mai există câteva ciudăţenii pe album – de exemplu intermezzoul instrumental Drawbar, realizat cu ajutorul lui Tom Morello – el este dominat de piese pop-metal tipice pentru Linkin Park. Acestea – indiferent că beneficiază de mai mult (v. Wastelands, A Line In The Sand) sau de mai puţin rap (v. Until It’s Gone, Final Masquerade) – sunt tot atâtea dovezi că membrii formaţiei au ajuns în stadiul maturităţii componistice. Că, deşi operează cu forme uşurele, sunt capabili să capteze profunzimi autentice. Guilty All The Same (featuring un anume Rakim) şi Mark The Graves e clar că au fost scrise de aceeaşi trupă care a înregistrat A Thousand Suns.

În concluzie, aş fi doar parţial de acord cu ideea că The Hunting Party reprezintă un regres faţă precedentele două discuri Linkin Park. E adevărat că muzicienii au revenit la un sound mai tradiţional, dar au arătat în acelaşi timp că pot să scoată mai mult din el decât înainte. Întrebarea referitoare la viitorul formaţiei rămâne deschisă.

(text apărut pe metalfan.ro)