Judas Priest, Redeemer Of Souls (Epic / Columbia, 2014)

by Gabriel Szünder

Acum, că mă apropii de vârsta de 98 de ani, îmi dau tot mai clar seama ce mult înseamnă metalul pentru mine. Și prin metal nu mă refer la diferitele extremisme / avangardisme care proliferează în ziua de astăzi la modul luxuriant, nici la sumedenia de curente şi de trupe retro, care de cele mai multe ori nici măcar bucuria redescoperirii nu sunt capabile să o transmită, nu la death, deci, nu la black, nu la prog şi nu la core-uri, ci la heavy metalul ăla originar şi autentic, pe care unii îl numesc NWOBHM, iar alţii Iron Maiden şi Judas Priest. Poate am să povestesc odată ce a însemnat pentru generaţia noastră Painkiller, care este nu numai unul dintre cele mai bune discuri metal din toată istoria genului, dar a fost pentru noi şi unul dintre primele albume la care am avut acces în condiţiile libertăţii politice regăsite.

Consecinţa celor de mai sus e că, în ce priveşte Judas Priest, pentru mine Painkiller e standardul absolut şi nu, să zicem, British Steel sau Screaming for Vengeance. Albumul din 1990 a reprezentat împlinirea, desăvârşirea, apexul formaţiei. Painkiller a redus toate materialele anterioare la simple prefigurări, la stadii pregătitoare şi într-un fel nu e de mirare că după apariţia lui trupa s-a dus la dracu. Pentru cine nu are memorie şi nici chef să caute pe Wikipedia: în 1992 Rob Halford a părăsit formaţia şi nu s-a întors decât cu 11 ani mai târziu, moment după care Priest a mai scos două discuri, unul mai „retro” (Angel of Retribution) şi unul mai „progresiv” (Nostradamus), fără însă ca ele nu să se ridice la nivelul clasicelor, indiferent ce titluri am considera că populează această categorie.

Tot o consecinţă a celor de mai sus e e că n-aş putea să dau pe un material Judas Priest mai puţin de 7, nici dacă acesta ar conţine preluări după Skrillex, nici dacă spiritul obiectivităţii m-ar obliga să recunosc că este vorba despre un album ruşinos de slab. Redeemer Of Souls din păcate chiar asta e. Un album ruşinos de slab. Sincer să fiu, acest fapt mă miră. Efectiv nu am crezut că Halford şi Tipton mai sunt capabili de aşa ceva. Am crezut că după atâţia ani calitatea a devenit pentru ei un fel de rutină, un fel de reflex. Căci, să luăm de exemplu cazul lui Lemmy: Motörhead n-a mai scos nimic surprinzător de prin 1991, formaţia a devenit perfect previzibilă, dar tocmai această previzibilitate funcţionează ca o garanţie a calităţii.

În aceste condiţii, întrebarea e ce s-a întâmplat cu Judas Priest. Păi, în primul rând a plecat K.K. Downing. Da, mi s-ar putea replica, dar şi Painkiller a apărut după o schimbare de componenţă. Bateristul Dave Holland fusese înlocuit pe atunci cu Scott Travis. (E drept că Holland nu a avut niciodată un rol atât de important în formaţie ca Downing.) Apoi – un contraargument şi mai solid – Halford e capabil şi singur de lucruri mari (vezi unele dintre proiectele lui solo.) Alta trebuie să fie deci explicaţia pentru Redeemer Of Souls. Varianta optimistă ar fi desigur că totul e OK la Priest, au vrut doar să facă un album old school şi au sărit puţin calul. Cea pesimistă e însă că Halford şi Tipton şi-au epuizat resursele creative, că sunt too old to rock ‘n’ roll.

Redeemer Of Souls e într-adevăr old school, dar nu asta e problema. Una dintre piese (March Of The Damned) pare să refolosească demouri casate în anii şaptezeci, dar ea reprezintă totuşi o excepţie. Problema e că formaţia sună ca propria ei copie. Nu are astfel importanţă că pe alocuri (v. Halls Of Valhalla) Redeemer reuşeşte să amintească vag de Painkiller, impresia e aceeaşi: de contrafacere a genialităţii Priest de altădată. Compoziţii ca Dragonaut, Down In Flames sau Hell & Back vor suna probabil bine live, dar, cu sau fără ele, albumul tot plictisitor rămâne. Din acest motiv, e şi greu să identifici momentele bune pe partea a doua a discului, pe faţa B, cum ar veni. Nu că rebuturile ar fi fost ascunse la capăt – ele au fost distribuite foarte uniform – dar după Hell & Back, care ocupă poziţia a şaptea, devine tot mai dificil să te concentrezi.

O recenzie ceva mai scurtă la Redeemer Of Souls ar fi fost asta: Delivering The Black, ultimul album Primal Fear, e mai bun.

(text apărut pe metalfan.ro)