Black Stone Cherry, Magic Mountain (Roadrunner, 2014)

by Gabriel Szünder

Black Stone Cherry este o trupă atât de americană, încât nici nu prea văd ce avem noi, aici în Europa, de-a face cu ei. Probabil nimic, în afară de faptul că ne place muzica. Mie cel puţin. Citeam de exemplu nu demult o recenzie în care un jurnalist american se arăta exasperat de alunecarea spre dreapta a formaţiei. Asta în ce priveşte versurile, desigur. Iată o chestie care, pe noi, aici în Europa, nu ne deranjează. Ba dimpotrivă, aş zice. Până la urmă, tocmai pentru asta ascultăm southern rock. Că ne aşteptăm să fie ceva redneck bullshit. Pentru exotism, adică. Pentru că o formaţie ca BSC sigur n-o să cânte niciodată la Glastonbury.

Idee nu am câţi fani are Black Stone Cherry în România, dar trupa există deja de vro 13 ani. Ea a fost înfiinţată John Fred Young, fiul lui Richard Young, chitarist, acesta din urmă, în The Kentucky Headhunters, o formaţie country / southern cu ceva tradiţie în – unde altundeva – America. Interesul lui Young Jr pentru o variantă mai tinerească, mai hard rock a stilului tatălui s-a materializat pentru prima dată în albumul eponim de debut BSC din 2006, de care multă lume îşi mai aduce aminte cu dragoste încă şi astăzi. Pe vremea când a ieşit Black Stone Cherry, hard rockul american se reducea la Nickelback, care nu erau (sunt) nici americani şi nu cântau nici (chiar) hard rock. Asta le-a permis membrilor BSC anumite libertăţi. Să nu-şi bată, de exemplu, capul cu ce muzică se vinde, deoarece pe atunci oricum nu se vindea muzica pe care o practicau ei. Drept consecinţă au compus aşa cum le-a dictat inima. Această atitudine a mai produs un album, cel din 2008, intitulat Folklore and Superstition.

Între timp însă lucrurile s-au schimbat, a apărut in the USA un soi de neo-hardrock, reprezentat nu numai de Nickelback ci şi de trupe ca Shinedown sau Daughtry, aşa că în 2011 avea deja sens ca Young şi colegii lui să se întrebe cum ar putea să-şi facă muzica mai vandabilă. Rezultatul a fost Between the Devil and the Deep Blue Sea, un al treilea disc pe care mulţi l-au urât. Mulţi dintre fanii vechi, adică. Chiar dacă nu l-au urât în mod explicit, sigur nu l-au iubit. Trupa „s-a vândut”, au zis ei. Radiourilor. (În America mai există, se pare, radiouri rock.) Noi, aici în Europa – unde, în afară de dinozauri, de Volbeat şi de un milion de trupe retro nu prea există există hard rock – am avut o perspectivă diferită. BTDATDBS nu este un material rău, am spus noi, şi asta în primul rând deoarece membrii BSC sunt compozitori talentaţi. Apoi, stilul în care se mişcă ei este unul destul de limitat, aşa că, dorinţa de a „moderniza” puţin soundul este de înţeles. În fine, albumul a reuşit să introducă o nuanţă aparte în peisajul muzical amintit. Căci The Devil and the Deep Blue Sea era încă suficient de „southern”.

Dacă Black Stone Cherry ar fi vrut aşa de tare să se vândă ar fi putut să se orienteze spre country-rock, stil extrem de popular peste Ocean. Adevărul e că trupa a şi colaborat de data aceasta cu câţiva grei ai genului, în particular cu The Warren Brothers. Au compus împreună Hollywood in Kentucky, piesă ce aminteşte oarecum de „ultimul” Kid Rock. Ceva country trebuia să aibă albumul, la fel cum trebuia să aibă şi ceva blues (v. Runaway).

Per ansamblu, Magic Mountain reprezintă o revenire la origini, sau, cu o expresie şi mai îndrăgită de muzicieni, „o combinaţie a tuturor albumelor” BSC de până acum. Câteva cântece au fost într-adevăr concepute în stilul radio friendly al precedentului Devil etc. Holding On… to Letting Go, de exemplu, sau ceva mai acustica Sometimes (care, la nevoie, poate fi vândută şi publicului Staind.) Majoritatea pieselor trimite însă spre perioada de început. Aşa sunt Peace Pipe, Bad Luck & Hard Love şi deosebit de convingătoarea Me and Mary Jane. Intenţia clasicizantă este ilustrată de Blow My Mind, care ar putea să facă parte din repertoriul Lynyrd Skynyrd, respectiv de Magic Mountain, care ar putea să provină de la Molly Hatchet.

Faptul că discurile Black Stone Cherry continuă să apară la Roadrunner pare să fie un semn bun. Nu atât pentru trupă, cât pentru viitorul muzicii rock.

(text apărut pe metalfan.ro)