Pe cine mai interesează nu metalul? (Aerodrome Festival Hungary: Limp Bizkit, Rob Zombie, Battlecross, Powerman 5000, Budapest Park, 16.06.2014)

by Gabriel Szünder

Aerodrome-ul din Ungaria a fost un mini-Aerodrome – pe măsura ţării probabil – şi a mai şi fost unul cu ghinion. Vreau să spun că, în timp ce ediţia cehă a festivalului a avut două zile şi un Avenged Sevenfold, cea de la Budapesta a avut o singură zi şi un Battlecross. Mă rog, situaţia e puţin mai complicată, deoarece în Praga există un „Aerodrome June” şi un „Aerodrome July”, iar la varianta din iulie va cânta Metallica. Nu că aş fi un susţinător al ideii după care Metallica trebuie să apară neapărat la fiecare festival. Din contră. Totuşi, aşa prin comparaţie puteai să ai impresia că ăsta din Budapesta e Aerodrome-ul pentru sărăntoci.

Să accentuăm însă pozitivul, cum spune cântecul. Ideea de a combina Limp Bizkit, Rob Zombie şi Powerman 5000, trei formaţii nu foarte diferite ca stil, dintre care două apar relativ rar prin Europa, a fost fără îndoială bună. Apoi, locaţia concertului a fost şi ea una foarte faină. Aşa-numitul Budapest Park se află în aer liber, nu departe de Dunăre şi este o copie în miniatură a Sziget-ului. Ghinionul de care ziceam ţine de faptul că ar fi trebui să participe şi Megadeth la eveniment, dar trupa şi-a anulat, după câte se ştie, o mare parte dintre concertele europene, ca urmare a morţii lui Eliot Ellefson. Om normal la cap nu i-ar fi înlocuit cu Battlecross, dar organizatorii tocmai asta au făcut. Aşa, fără Megadeth – şi cu participarea mai mult formală a tinerilor thrasheri americani – a ieşit până la urmă un festival nu metal, ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu se întâmplă foarte des în ultima vreme.

Dacă tot a ajunssă cânte Battlecross la Aerodrome, frumos ar fi fost s-o facă primii şi nu după Powerman 5000. Înţeleg că tinerii din Michigan sunt – din cine ştie ce motiv – un fel de rising stars în America, dar concertul s-a ţinut la Budapesta, unde prea puţină lume părea să îi cunoască. Asta nu e neapărat vina muzicienilor, căci Battlecross nu e în nici un caz o formaţie rea. Spre deosebire de alte ansambluri care se mişcă pe linia retro-thrash, la Battlecross se pot descoperi şi câteva urme de personalitate. Thrashul lor supraturat combină elemente deathcore / metalcore cu refrene heavy metal ceva mai tradiţionale, aşa că nu sunt chiar un Fueled By Fire. Iubitorii de metal old school – şi trebuie să fi fost câţiva dintre ăştia la Park nu aveau cum să nu rezoneze cu piese ca Wage a War, Ghost Alive sau Beast. (După cum se vede din această scurtă enumerare, Battlecross şi-au promovat albumul recent apărut, War Of Will.) În plus, michiganienii s-au dovedit a fi şi nişte băieţi simpatici. S-au scuzat de o mie de ori că nu sunt Megadeth. Nu-i nimic Kyle, mai daţi-i vreo cinșpe ani şi cine ştie. (O menţiune specială merită şi barba lui Kyle „Gumby” Gunther: e mai lungă decât cea a lui Rob Zombie.)

Pentru a reveni acum la început, concertul Powerman 5000 s-a năpustit asupra publicului moleşit de căldură ca o adevărată invazie extraterestră. După cum arătau muzicienii, n-ai fi zis că vor avea un astfel de impact. Spider One e, ce-i drept, un frontman carismatic – aduce puţin cu un Johny Rotten trecut prin Sam Rockwell (şi mai e şi fratele lui Rob Zombie) – dar ceilalţi păreau să-şi fi petrecut noaptea sub podul aflat în apropiere. Erau efectiv plini de praf. Să fi ţinut şi asta de concepţia artistică SF-horror cu care operează trupa? Poate încercau să arate ca nişte personaje din Mad Max.

Formaţia şi-a început deci showul cu atâta forţă încât lumea a început să graviteze instantaneu spre scenă. Cum era de aşteptat, piesa de deschidere a fost Invade, Destroy, Repeat, de pe ultimul album Powerman 5000, Builders Of The Future. Mai târziu, muzicienii au revenit la acest disc cu How To Be Human şi You’re Gonna Love It, If You Like It Or Not, intercalate printre hituri cybermetal mai vechi, ca Bombshell, Supernova Goes Pop etc. Perioada rap-metal de început a trupei nu a fost reprezentată practic deloc. Nici Powerman nu e chiar cea mai cunoscută formaţie în Europa şi Spider e probabil conştient de acest mic detaliu. Dădea impresia că venise la Budapesta cu gândul că va trebui să se lupte un public ostil sau cel mult indiferent şi era drăguţ să vezi cât de mult l-a înveselit constatarea că are fani în mulţime.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu aştept să văd Rob Zombie de când a ieşit primul videoclip White Zombie pe MTV, adică de vreo douăzeci de ani. Pe atunci Rob părea făcut pentru o carieră mai strălucitoare, dar vremurile s-au schimbat, a venit grunge-ul, stelele rockului au pălit etc. Ştim povestea. Păcat, căci Zombie în mod sigur are stofă de superstar. Încă-i bine că nu s-a lăsat complet de muzică, acum că a devenit un regizor cu oarece succes. Nu pot să îmi închipui cum ar arăta un concert Zombie de club, dar nici nu vreau s-o fac, deoarece Rob merită o scenă mare şi un public numeros. Ca norocul, aceste condiţii erau date la Aerodrome, marele dezavantaj a fost însă că trupa a trebuit să cânte pe lumină. Elementele horror pe care era construit showul – stativele de microfon (cu chip de vampiri şi schelete de monştri), imaginile de fundal, costumele muzicienilor etc. – în mod sigur ar fi fost mai impresionante pe întuneric. Dar Rob arăta şi aşa ca un personaj din propriile sale filme.

Fiind vorba de un festival, concertul a fost desigur frustrant de scurt. În aceste condiţii, un setlist care să satisfacă pe toată lumea ar fi fost imposibil. Dragula şi Superbeast sunt de exemplu dincolo de orice discuţie, e clar că astea nu puteau să lipsească. Acelaşi lucru e valabil şi pentru cele două clasice White Zombie, More Human Than Human şi Thunder Kiss 65. Personal, m-am bucurat şi de House of 1000 Corpses şi The Lords of Salem, menite să facă legătura cu cariera de regizor a lui Rob. În fine, fain a fost şi coverul după Am I Evil?, mai ales că nu mă aşteptam la el. În loc de School’s Out (v. Alice Cooper) sau Living Dead Girl aş fi preferat însă un Teenage Nosferatu Pussy. E de-a dreptul revoltător că de pe Venomous Rat Regeneration Vendor, excelentul disc de anul trecut, nu a intrat în program decât o singură piesă. E drept că cea mai bună (Dead City Radio and the New Gods of Supertown), dar şi aşa. Despre soloul de chitară al lui John 5 n-aş spune însă că a fost inutil, mai ales că i-a dat lui Rob ocazia să mai socializeze puţin cu publicul. Am ajuns aşa să-l văd şi eu pe marele maestru al şlagărelor necrofile de la jumate de metru.

Dacă Metallica tot n-a cântat la Aerodrome Hungary, Limp Bizkit a făcut-o măcar ca şi cum ei ar fi fost Metallica. Ca şi cum nu ar avea nimic de dovedit, adică. Publicul chiar aşa i-a şi primit, cu o explozie uriaşă de entuziasm. Bravo lor! Dar că trupa nu are nimic de dovedit nu e adevărat. Bizkit nu şi-au revenit cu adevărat niciodată după plecarea lui Wes Borland din 2001 şi chiar dacă chitaristul risipitor a fost reprimit cu generozitate după nici patru ani, un album de nivelul Significant Other / Chocolate Starfish se lasă deocamdată aşteptat. Gold Cobra a fost un pas în direcţia bună, dar la cât de puţin au cântat de pe el (piesa de titlu şi Why Try), nu s-ar zice că Fred e foarte pregătit să iasă din zona de confort a materialelor mai vechi.

E de altfel OK ca o formaţie să facă turnee de greatest hitz, mai ales înainte de apariţia unui nou disc, dar sper ca Bizkit să nu ajungă să trăiască pe seama succeselor din anii 90. Asta chiar dacă sunt în mod evident capabili s-o facă. Showul formaţiei este în orice caz o culme a profesionalismului. La început m-am şi temut că toată această rutină va ruina concertul. Rollin de exemplu au cântat-o atât de neglijent, încât păreau să fie cu gândul în altă parte. Efectul unei piese ca asta e garantat în orice condiţii, dar nimănui nu-i place să fie tratat ca un simplu consumator. După vreo 15 minute a intervenit însă o schimbare – exact ca la Powerman 5000 – şi Fred Durst nu mai contenea să repete cât de bine se simte. Adevărul e că, odată ce îşi intră în formă, capacitatea lui Fred de comunicare cu fanii este incredibilă. Și nu numai cu fanii, ci şi cu colegii de trupă. Spre sfârşitul concertului l-a întrerupt de exemplu în mod brutal pe Wes – care tocmai schiţase rifful superpiesei Rage Against The Machine, Killing In The Name – şi i-a cerut să cânte Nirvana. Apoi, după ce au trecut împreună prin Heart-Shaped Box şi Smells Like Teen Spirit, Fred s-a lăsat ghidat de chitarist spre Boiler deşi iniţial anunţase că urmează Eat You Alive. La cât de mecanic reproduc formaţiile din ziua de azi câte un playlist prestabilit, e bine să mai vezi şi astfel de manifestări de spontaneitate. Aşa că da, l-am crezut pe Fred că se simte bine pe scenă.

Ar fi bine ca Limp Bizkit să nu se transforme în propria ei trupă-tribut, căci aşa, după aproape 20 de ani, e clar că între „cei trei mari” ai nu metalului ei au fost de fapt avangarda. Și asta datorită faptului că Bizkit e o formaţie mult mai puţin inteligentă decât Korn. Autenticismul lui Jonathan Davis şi respectul colegilor săi pentru formele tradiţionale i-au împiedicat pe Korn să exploateze până la capăt posibilităţile oferite de acest mix muzical ciudat, care promitea, printre altele, o libertate totală faţă de reguli. Limp nu au arătat însă niciodată respect faţă de nimic, nici faţă de metal, nici faţă de hip-hop, nici măcar faţă de ei înşişi. Refrenele lui Fred Durst sună uneori ca cele mai iritante jingle-uri de reclamă TV, riffurile lui Wes Borland par să fie inventate de un Tom Morello turmentat, dar acest exces de prostie are – în cazul celor mai bune piese LB – un efect eliberator. Durst şi Borland au reuşit să reinventeze party-rock-ul şi asta în a doua jumătate a anilor nouăzeci, când nimeni nu credea că aşa ceva mai este posibil. Bizkit are, din acest motiv, mult mai multă legătură cu Kiss, decât cu Faith No More de exemplu. Sau, cum zicea Robert Christgau, Limp Bizkit e anti-Nirvana prin excelenţă.

Pe cine mai interesează nu metalul? Pe multă lume, se pare.

(text apărut pe metalfan.ro)