Steel Panther, All You Can Eat (Kobalt Label Services, 2014)

by Gabriel Szünder

Steel Panther şi-au început activitatea binecuvântată cândva prin zorii mileniului trei. E drept că pe vremea aia îşi ziceau altfel. S-au numit pe rând Metal Shop, Metal Skool şi Danger Kitty. Feel The Steel, albumul de debut Steel Panther, nu a fost de fapt un album de debut, căci în 2003 Metal Shop scoseseră deja un disc cu titlul solemn de Hole Patrol. Ulterior acesta a fost reeditat şi sub titulatura Metal Skool. În 2009, piesele (în afară de trei) au ajuns în cele din urmă pe Feel The Steel, care, dacă n-a dobândit până acum statutul de album-cult, o va face în curând.

Deşi pare a fi un proiect al unor studenţi americani la antropologie, Steel Panther e în realitate o trupă formată din muzicieni „serioşi”. Vocalistul Ralph Saenz, cunoscut şi ca Michael Starr, a făcut la un moment dat parte din L.A. Guns, iar chitaristul Russ Parrish a.k.a. Satchel a.k.a. Rikki Ratchet a lucrat cu artişti de calibrul lui Paul Gilbert şi Rob Halford. Satchel a avut chiar norocul să participe la înregistrările singurului disc Fight care contează (War Of Words). Lista de invitaţi de pe Feel The Steel dovedeşte în plus că membrii Steel Panther sunt luaţi în serios şi de către colegii lor de breaslă. Au cântat acolo Scott Ian (v. Anthrax), Corey Taylor (v. Stone Sour, Slipknot), M. Shadows (v. Avenged Sevenfold) etc. Faţă de asta, pe All You Can Eat nu apare decât Vivian Campbell din Def Leppard,care contribuie cu un solo de chitară la Gangbang at the Old Folks Home. Mă rog, în ziua de azi trupa nu mai are nimic de dovedit.

Steel Panther e, după câte se ştie, o formaţie-parodie a glam metalului din anii optzeci. (Pe vechea lor pagină MySpace scria We fucked your mom back in the 80’s. Ask her.)SP e însă puţin mai mult decât atât. Ideea genială a proiectului e că acele hairbands americane, atât de dispreţuite acum, erau într-adevăr ridicole, dar ştiau ceva ce trupele de azi nu mai ştiu: să fie idiotice la modul inocent. Steel Panther reprezintă adevărul despre hairbands, adevărul de dincolo de imaginea pop-romantică pe care acestea o ofereau şi pe care îl ghicea oricum toată lumea deja pe vremea aia, în afară poate de fetiţele din America, care credeau tot ce vedeau la MTV. În loc de inocenţă Satchel & co practică o supraidentificare ironică cu manierismele glam. Acesta este motivul pentru care nu au decât puţin de-a face cu retro-glamul de tip Crashdiet. Steel Panther nu e retro, nu e o copie, e un original. Elementul de parodie e în schimb atât de elaborat la ei încât sunt un fenomen aproape unic în istoria rockului. Asta dacă facem abstracţie de Spinal Tap bineînţeles.

Orice glumă îşi pierde farmecul dacă e repetată la nesfârşit, dar conceptul Steel Panther rezistă foarte bine și la al treilea album. Diferenţe între acesta şi primele două ar fi relativ greu de stabilit. În afară poate de faptul că All You Can Eat beneficiază de coperta cea mai blasfemică de până acum. Textele sunt şi de data aceasta pline de jocuri de cuvinte geniale (şi de clişee pornografice) şi muzica se situează în continuare între Ratt şi Dokken. „Între” înseamnă cam toate formaţiile hard rock ale anilor optzeci. Balada Bukkake Tears aminteşte de exemplu de Warrant, The Burden of Being Wonderful sună puțin a Whitesnake 87, iar chestiile mai boogie (Ten Strikes You’re Out, If I Was the King) s-ar putea să provină de la Motley Crue. În ce priveşte însă versurile, piese ca Gangbang at the Old Folks Home sau She’s on the Rag dovedesc că există mereu noi culmi ale dezgustătorului pe care trupa încearcă să le atingă. Și asta în condiţiile în care Michael Starr are oricum meritul de a fi slobozit asupra lumii cele mai obscene, misogine, ofensatoare, scandaloase texte din ultimele decenii.

Mi-ar fi greu să notez un album Steel Panther cu mai puţin de zece. Nici nu văd ce motiv aş avea.

(text apărut – cu mici modificări – pe metalfan.ro)