Josefine, o Beyoncé printre șoareci

by Gabriel Szünder

„A sparge nuci nu este, de bună seamă, o artă şi nici nu ar fi nimeni atât de nesăbuit încât să se prezinte în faţa unui public încercând să-l distreze spărgând nuci. Dacă ar face-o totuşi – şi ar avea succes – s-ar dovedi că a fost vorba până la urmă de mai mult decât de simplul act al spartului nucilor. Sau dimpotrivă, că spartul nucilor este totuşi o artă, dar una pe care noi am ignorat-o până acum, deoarece ne este atât de familiară.[1]”

Rândurile de mai sus fac parte din Josefine, die Sängerin oder Das Volk der Mäuse, ultima povestire a lui Franz Kafka. Ele redau reflecţiile naratorului despre „fenomenul” Josefine – o cântăreaţă cu un fanbase destul de solid printre şoareci. Problema – problema naratorului în orice caz – e dacă arta Josefinei poate să justifice admiraţia de care aceasta are parte. Căci Josefine în mod sigur nu este ceea ce s-ar putea numi o mare cântăreaţă. S-ar putea însă – îşi pune naratorul problema – ca Josefine să nu fie cântăreaţă deloc. Poate că ceea ce face ea nici măcar nu poate fi numit cântat. Da, s-ar putea să fie aşa, dar asta nu ar schimba nimic: „Chiar dacă [cântatul Josefinei] nu s-ar deosebi prin nimic de fluieratul nostru de zi cu zi, tot ar trebui să explicăm cumva ciudăţenia că cineva apare în mod sărbătoresc în faţa unui public pentru a nu face nimic deosebit”. Aici îşi are originea perplexitatea ce va caracteriza tonul naratorului până la capăt.

Tema povestirii o constituie de fapt relaţia complexă şi tensionată dintre Josefine şi fanii ei. Ca orice artist demn de acest nume, cântăreaţă se simte neînţeleasă, neapreciată şi insuficient respectată de public. Ea şi-ar dori printre altele – şi în mod deloc surprinzător – să fie scutită de muncile şoriceşti uzuale, pentru a se putea dedica în totalitate artei. Şoarecii nu sunt însă dispuşi să-i acorde acest favor. Ei refuză adică să-i acorde orice fel de statut privilegiat.

Situaţia poate fi fără îndoială citită într-o cheie, să-i zicem emancipativă. Orice egalitarism radical (şi ce egalitarism nu este radical?) face chiar asta, tinde adică să nu acorde un statut privilegiat artiştilor, geniilor, „personalităţilor”. Egalitarismul radical tinde să nege caracterul sacru al artiştilor, geniilor etc. Dacă tot am recurs la acest limbaj religios, aş aminti ideea lui Dietrich Bonhoeffer – formulată într-una dintre scrisorile sale de închisoare – după care, pentru binele creştinătăţii şi pentru înnoirea întru spirit a creştinismului, pastorii nu ar trebui să fie plătiţi nici de către stat, nici de către comunitate, ei trebuind să fie obligaţi să-şi câştige pâinea zilnică cu sudoarea frunţii lor, la fel ca orice alt membru al comunităţii. În pofida bazei ei neotestamentare – sau poate chiar de aceea – ideea este complet nepractică. Nu este însă mai puţin adevărat că, în pofida caracterului ei natural, distincţia, diviziunea pe care se bazează sacralizarea „personalităţilor” ascunde excluderi şi discriminări sociale şi economice, astfel că admiraţia publicului se dovedeşte a fi până la urmă clădită pe dispreţ. Dispreţ care nu-l ocoleşte nici pe artist. Se pare în orice caz că ceea ce refuză şoarecii lui Kafka este tocmai acest joc al admiraţiei şi al dispreţului.

(În treacăt fie spus, în asta constă interesul povestirii pentru Zizek. Josephine, afirmă el, este tratată ca o celebritate, dar nu este „fetişizată”. Acesta e pesemne modul în care trebuie să fie trataţi artiştii într-o autentică societate comunistă: trebuie să fie lăudaţi şi flataţi, dar nu trebuie să beneficieze de privilegii materiale de genul scutirii de la muncă sau al raţiilor speciale de mâncare.)

Indiferent dacă chiţcăie, fluieră sau cântă, pentru şoareci prezenţa şi activitatea Josefinei este fără îndoială importantă. Naratorul îşi pune întrebarea dacă rolul Josefinei nu este cumva acela de a-i face pe ceilalţi să se privească într-un fel nou, să-i facă adică capabili să aprecieze la ei înşişi ceva ce ar fi dispuşi să treacă cu vederea dacă nu ar fi „pus în scenă”: „Poate aşa stă treaba şi cu cântatul Josefinei: admirăm la ea ceea ce nu putem admira la noi înşine”.

(În cuvintele lui Zizek, Josefine se poate constitui într-un vehicul al autoafirmării colectivităţii. Există într-adevăr pasaje care susţin această interpretare. „Acest fluierat – meditează la un moment dat naratorul – seamănă cu un mesaj al poporului nostru către individ. Fluieratul firav al Josefinei, care răsună în mijlocul deciziilor dificile pe care suntem obligaţi să le luăm zi de zi, aminteşte de de existenţa precară a poporului nostru în mijlocul unei lumi duşmănoase.)

Ironia binevoitoare cu care şoarecii se raportează la „arta” Josefinei, respectiv ideea că într-o prezentare potrivită chiar şi spartul nucilor poate să fie artă, că chiţcăitul abia dacă se deosebeşte de cântat, nu înseamnă în mod necesar o bagatelizare a artei şi a artistului. În ultimă instanţă, refuzându-i Josefinei admiraţia, şoarecii o eliberează de povara geniului. Câţi poeţi nu au încercat să facă acelaşi lucru, să se elibereze adică de povara subiectivităţii (individualităţii), aruncând-o asupra subconştientului, a poeziei naturale a vieţii sau a unei presupuse competenţe poetice universale? (Se povesteşte despre József Attila că ar fi sfătuit un tânăr cu aspiraţii scriitoriceşti să nici nu se apuce de poezie până nu simte că scrisul este cel mai uşor lucru de pe lume pentru el.) Și nu este vorba doar de o chestiune subiectivă. Oricare ar fi valoarea artistică reală a cântatului Josefinei, spectacolul pe care ea îl oferă are cel puţin una dintre funcţiile asociate în mod tradiţional cu arta. „Fluieratul – scrie Kafka – este limba neamului nostru. De fluierat fluierăm toată viaţa, numai că aici fluieratul apare eliberat de chingile vieţii cotidiene, ceea ce ne dă şi nouă un sentiment de libertate”.

Naratorul observă însă şi altceva. Şoarecii nu numai că refuză să-i acorde Josefinei o raţie dublă de mâncare, ei îi neagă şi calitatea de artist(ă). Asta e de fapt marea ei durere. Căci – și acesta este în cele din urmă punctul esenţial – şoarecii înţeleg foarte bine de ce îşi doreşte Josefine anumite privilegii. „Este clar pentru toată lumea – afirmă naratorul – că Josefine nu vrea de fapt ceea ce spune ea că vrea. Ce îşi doreşte ea în realitate este recunoaşterea publică, univocă a artei sale, o recunoaştere care să dăinuiască peste secole, una care să întreacă tot ceea ce cunoaştem”. Ar fi fost desigur ciudat ca Josefine să nu-şi dorească aşa ceva. Naratorul are multe dubii, dar în acest punct el se arată categoric: „În cazul refuzului, la fel ca în cel al pretenţiei, e vorba de altceva decât de lucrul însuşi. Altul e motivul acestui refuz şi e cât se poate de semnificativ că poporul nostru poate să se arate atât de impenetrabil tocmai faţă de acel membru al ei faţă de care arată o grijă paternă, faţă de care este capabil să se îngrijească cu o anume umilinţă.”

Departe de a fi convins că nu există nimic special în Josefine, naratorul revine obsesiv la „misterul” efectului pe care aceasta îl are asupra semenilor ei. (Deşi după unii comentatori – ciudată opinie – Josefine nu este şoarece.) Pentru a reveni la analogia invocată la început, dacă ar fi adevărat că „arta” ei este ca spartul nucilor în public, atunci (şi numai atunci) gradul de pricepere al Josefinei nu ar avea importanţă. Nici asta nu ar fi însă un argument împotriva artei ei, ar fi mai degrabă o interpretare, să-i zicem heideggeriană. Căci indiferent de talentul spărgătorului de nuci, arta artistului ar face să transpară „adevărata esenţă [Wesen] a spartului nucilor”. În această situaţie ar fi într-adevăr mai bine – mai bine pentru scopuri filosofice – ca artistul să fie ceva mai puţin priceput în spartul nucilor decât restul populaţiei. Astfel de consideraţii sunt însă perfect inutile – adică pur filosofice – căci „oricine se află faţă în faţă cu Josefine ştie sigur: fluieratul ei nu este pur şi simplu un fluierat”.

Da, „poporul se îngrijeşte de ea în maniera unui tată”, dar poporul poate să facă asta deoarece are de partea sa seriozitatea: raţiunea (sociobiologică, economică), adevărul, autoritatea. Dreptul – şi puterea – de a dispune de arta Josefinei îi aparţin. Aici naratorul nu are, iarăşi, dubii. Întrebarea pe care el şi-o pune – şi la care nu va găsi, evident, răspuns – e dacă Josefine poate avea cu toate acestea de partea ei un adevăr care nu este definit, determinat de poporul care se îngrijeşte de ea în maniera unui tată.

Mai există însă un punct, amintit oarecum în treacăt, care explică, cel puţin în parte, relaţia ciudată dintre Josefine și publicul ei: „arta unui cântăreţ adevărat, dacă ar fi să se ivească unul printre noi în astfel de vremuri, nu am putea cu siguranţă să o suportăm şi am denunţa fără îndoială în mod unanim absurditatea unui astfel de spectacol. Să dea Domnul ca Josefine să nu realizeze niciodată că faptul că suntem dispuşi s-o ascultăm este în realitate o dovadă împotriva artei ei.”

Acum, şoarecii nu numai că nu-i acordă artistei raţii duble de mâncare, dar nu există în povestirea lui Kafka nici şobolani care să facă bani din chiţcăitul Josefinei. Dacă ar fi apărut şi aceştia – dacă textul lui Kafka ar fi adică în mod explicit „despre” cultura contemporană (media) de masă (care spre deosebire de societatea comunistă a lui Zizek are marele merit să existe) – am putea să ne întrebăm cum ar fi arătat relaţia dintre Josefine şi public în absenţa şobolanilor. Aşa însă întrebarea poate fi înlocuită cu observaţia că intervenţia şobolanilor este în perfect acord cu logica povestirii. Marea diferenţă e că în „astfel de vremuri”, ca cele pe care le trăim, locul problematizărilor fine ale naratorului este luat de spectacolul nesfârşit al nimicniciei spărgătorilor de nuci – creaţi şi permanent recreaţi de şobolani întru distracţia şoarecilor. Într-o astfel de situaţie, reflecţiile naratorului asupra acelor je-ne-sais quoi şi presque-rien ale artei Josefinei nu şi-ar mai avea într-adevăr sensul, deoarece aici nimicnicia nu mai reprezintă secretul, ci chiar energia întregului proces. O altă diferenţă ţine de „cântăreţii adevăraţi”, respectiv de posibilitatea ca ei „să se ivească printre noi”. Aici, diferenţa e că nu mai există nici o diferenţă.

[1] Am folosit pentru Kafka ediţia de povestiri complete Sämtliche Erzählungen, Anaconda, Köln, 2007. Traducerile îmi aparţin.