Adame, unde eşti? Câteva note despre „nişte comunişti”

by Gabriel Szünder

Nu mai ştiu unde am citit povestirea asta hasidică, probabil la Martin Buber, dar nu prea are importanţă. Ideea e că vine cineva la un țadik cu următoarea nelămurire: de ce l-a întrebat Dumnezeu pe Adam unde e, după ce acesta, stresat oarecum de faptul că mâncase din fructul oprit, încerca să se ascundă de faţa Domnului Dumnezeu, ştiind că Acesta are obiceiul să se plimbe în răcoarea serii prin grădina Raiului? E oare posibil ca Domnul să nu fi ştiut unde se află Adam? Nu, răspunse rabinul, aşa ceva nu e posibil. Bineînţeles că Dumnezeu ştia unde se află Adam. Dar Adam, el oare ştia?

Acum, ca să întorc în mod complet forţat sensul acestei povestiri: e OK ca nemernicii de liberali – şi alţi nemernici mai nondenominaționali – să nu ştie care e poziţia „stângii româneşti”, dar ea oare ştie?

Întrebarea asta mi-a venit în minte citind un articol publicat recent pe CriticAtac cu titlul Șase dioptrii ale spiritului cotidian . Este vorba despre „un text din 2007 foarte util şi azi în plin nou episod de luptă intelectuală”. Nu vreau să contest această afirmaţie, dar ea sună destul de îngrijorător.

Cele şasestrategii („de conjurare repetată a stângii în vederea purificării complete a spectrului politic”) identificate în acel text sunt:

1.Identificarea stângii cu „comunismul”, respectiv cu diferitele dictaturi comuniste ale secolului XX.

2.Exagerarea „ameninţării stângiste“.

3.Explicarea opţiunilor de stânga prin imaturitate şi naivitate.

4.Explicarea opţiunilor de stânga prin ignoranţă.

5.Acuzarea stângii de intransigenţă ideologică.

6. Acuzarea stângii de fanatism religios.

Nu e vorba desigur despre o deducţie transcendentală, aşa că valoarea teoretică a celor şase „strategii” diferă. Identificarea stângismului, a gândirii radicale în general, cu dictaturile comuniste ale secolului XX este de exemplu o eroare categorială, dar puţin probabil ca asta să intereseze pe cineva. Rolul strategiei este să facă mai intuitivă ideea „ameninţării stângiste”. Aşa că, în România la fel ca în Ungaria, orice discuţie despre stânga ajunge mai devreme sau mai târziu la Gulaguri, partide unice, cozi la alimentară etc.

Ideea ameninţării stângiste în sine este şi ea lipsită de fundament. Ea este în schimb profund simptomatică şi asta în următorul sens: în general, în spatele oricărei retorici a „ameninţării stângiste” poate fi ghicită o anumită sensibilitate fascistă. Nu „propriu-zis” fascistă bineînţeles, însă persoanele alarmate de diferitele ameninţări la adresa „modului nostru de viaţă” – indiferent de unde ar veni ele, din partea celor străini de neam, a homosexualilor, a imigranţilor etc. – rar au înclinaţii democratice.

Problema e că „înclinaţiile nedemocratice” e un termen prea slab în acest context. Mai ales că cei ce aruncă atât de lejer cu eticheta de comunist sunt în general aceiaşi care şi-ar dori un monopol asupra termenului de democraţie. După cum ştim însă – sau ar trebui să ştim – apelurile la democraţie şi-au pierdut demult inocenţa. Asta dacă au avut-o vreodată. (Eternele lamentaţii ale entelectualilor care îşi asumă procedurile democratice ca pe un soi de white man’s burden, care se duc de fiecare dată la vot cu sufletul îndoit şi votează ţinându-se de nas, sunt de exemplu, în pofida aparenţelor, antidemocratice.) În aceste condiții, apelul la „democrație” are rolul nu doar să delegitimeze discursul de stânga, dar și să descalifice din punct de vedere „democratic” largi segmente ale populației, care nu sunt, vezi Doamne, pregătite pentru democrație, cărora le lipsesc o serie de facultăți democratice, care, prin simpla lor participare la „jocul” democratic falsifică măreața idee a democrației ce bântuie mințile strălucitoare ale maeștrilor gândirii de dreapta. Mai are oare atunci sens să ne batem capul cu posibilitatea unui concept de democraţie pe care „fasciştii” şi „comuniştii” l-ar putea folosi împreună? Aceşti termeni se află de fapt într-o relaţie triunghiulară, astfel că sensul a doi dintre ei depinde de fiecare dată de al treilea, care se întâmplă să ofere perspectiva. Nu există o „democraţie” care să ofere luxul unei poziţii neutre faţă de orice violenţă, eventual doar în cazul în care acceptăm să numim neutralitate participarea pasivă la violenţa exercitată asupra altora.

Este de exemplu semnificativ că, la nivelul violenţei lingvistice şi simbolice, „stânga românească” este o blândă Maică Tereza pe lângă Tismăneanu & co. Merită apoi să ne amintim că atitudinea belicoasă a dreptei faţă de „conspiraţia stângistă” a fost adoptată de establishmentul intelectual românesc sub forma războiului preventiv deja în anii nouăzeci, când România nici nu auzise stânga. Mă refer acum de exemplu la spaimele domnului Patapievici faţă de tot ce miroase a gândire radicală şi nu la fantasmele conspiraţiei pesedisto-securiste. La început pericolul era perceput întotdeauna ca exterior, ideea infiltrării prin tinerii deformaţi la universităţile occidentale a apărut mai târziu. Iar faptul că primele semnale de alarmă au fost trase pe vremea când pentru autorii liberali români lumina venea de la Apus și tot ce venea de la Apus era lumină (nu că de atunci situația s-ar fi schimbat foarte mult) nu reprezintă neapărat o contradicție. Ca orice cetățean al unei țări periferice care se respectă, intelectualul român de dreapta considera că este de datoria lui să-și asume povara salvării Europei bune de Europa rea (decadentă, nihilistă etc.). Mă rog, acum avem măcar un pericol intern. Iată ceva ce poate fi numit progres. Oricum, ideea ameninţării stângiste funcţionează ca antisemitismul: chiar dacă nu există stângişti, ameninţarea rămâne.

Punctul 4 de mai sus, cel referitor la dulcea ignoranţă a tinereţii e deja mai interesant. Acuzaţia dreptei nu se referă la o ignoranţă ce ar putea fi remediată prin lecturi, ci la absenţa unei experienţe traumatice, determinante din punct de vedere subiectiv. Aceasta ar trebui să fie o experienţă psihologică în ultimă instanţă, dar una care, cum ar spune Noica, poate fi ridicată la nivelul spiritului. În cuvintele lui CTP, problema cu tinerii stângişti e că pur şi simplu nu ştiu ce înseamnă să te trezeşti zi de zi într-o dictatură adevărată. Iată motivul pentru care vajnicii apărători ai dreptei (credințe), dacă se întâmplă să fie ceva mai în vârstă, încep orice discurs pe tema comunismului cu câte o historia passionis, care ar trebui să funcţioneze ca o istoria constituirii unui subiect cunoscător. (Pe lângă asta nu se zgârcesc de obicei nici cu recomandările bibliografice). Strategia e lipsită de sens chiar şi în propriii ei termeni, căci până la urmă care e experienţa capabilă să producă această mutaţie semnificativă în subiect – simplul fapt de a fi trăit atunci, de a fi fost dat afară de la locul de muncă, bătut, torturat, eventual omorât?

Indiferent care ar fi motivul, vârsta sau consumul de salam cu soia, important e că Pleșu şi Liiceanu – şi alţii eiusdem farinae – sunt astfel de subiecţi, în timp ce adversarii lor nu sunt. Asta îi absolvă de datoria de a-şi expune poziţia sub forma unui discurs raţional şi le dă dreptul să recurgă la tot felul de strategii de infantilizare. „Idealismul” şi lipsa de simţ practic ale „tinerilor” stângişti sunt combătute de exemplu printr-un fel de bun simţ matur, care nu e în nici un caz „simţ comun”, ci un fel de trăsătură aristocratică. Merită (?) revăzută în acest sens emisiunea TV de acum câţiva ani în care Pleșu-Liiceanu îi dau lecţii lui Dragoș Bucurenci, care, ne amintim, trecea pe vremea aceea drept reprezentantul neomarxismului românesc. Liiceanu şi Pleșu au oferit acolo un spectacol ruşinos, în principiu descalificant, dar nu şi în cazul lor, căci ei operează în mod evident după principiul quod non licet bovi, licet Iovi. Problema e că nu putem sta pur şi simplu să aşteptăm ca aceşti ştiutori să moară, deoarece cunoaşterea lor a fost deja transferată pe căi inefabile discipolilor. Care, cum se întâmplă de obicei, sunt mai răi decât maeştri.

Discursul dreptei funcţionează deci după această simetrie etic-epistemologică: ştiutorilor le corespund neştiutorii – „nostalgicii” idiotizaţi, cei ce au fost contaminaţi în mod iremediabil de experienţa comunistă şi care pot fi identificaţi în general prin vârstă – bătrânii lui Mihăieș – iar tinerilor necontaminaţi de comunism, celor capabili să cuprindă cu puritatea minţii lor curate adevărul în strălucirea lui simplă, tinerilor lui Neagu Djuvara adică, le corespund tinerii duşi în rătăcire de diferiţi comunişti reşapaţi.

Toată această poveste nu face însă altceva decât să dea culoare locală unui mecanism mai general de delegitimare bazat pe de vechea (printre liberali) distincţie dintre teoria „bună” şi teoria „rea”. Simplu spus, teoria bună e cea care nu e critică, care nu are relevanţă publică, care se epuizează în performanţe culturale individuale. Singura teorie căreia i se recunoaşte relevanţa publică e cea a „specialiştilor” de diferite feluri, cea care se conformează unui concept nostalgic de obiectivitate ştiinţifică, unei variante oarecum moralizatoare a ideii de metodă. Momentul dialectic poate fi identificat în faptul că deşi în principiu discursul ştiinţific este considerat Wertfrei şi este definit prin criterii imanente, el poate fi – şi este – descalificat ca discurs ştiinţific de fiecare dat când intră în contradicţie cu anumite valori politice. La un nivel mai general, intransigenţa teoretică („ideologică”) care li se reproşează stângiştilor poate fi astfel delegitimată – şi în acelaşi timp explicată – trecând-o pe contul a ceea ce Hayek numea „infatuare fatală”.

Establishmentul de dreapta din România este însă popperian doar pe jumătate, ceea ce îi permite să rămână pe jumătate heideggerian. (Deşi am de multă vreme impresia că modelul adevărat al intelectualilor români e Allan Bloom, pentru care orice societate este perfectă cât timp îi lasă pe universitari să-şi vadă de treaba lor şi, când e cazul, de afacerile lor. E drept că intelectualul român mai are o pretenţie: să nu fie deranjat de manelele vecinului. Cam ăsta ar fi sensul discursurilor liiceniene de tipul „La ce bun cultura?”) Acest Weltanschaung, care se bazează pe împărţirea spaţiului public între specialişti, cu a lor gândire calculatoare şi marii preoţi ai unei forme sau alta de besinnliches Denken, conţine, în pofida impresiei de „realism” pe care încearcă s-o ofere, un sâmbure utopic, ceea ce se vede din rapiditatea cu care apelurile la dialog şi deschidere se transformă într-un soi hate speech democratic (v. de exemplu ultima ispravă textuală a lui Vladimir Tismăneanu ocazionată de CriticFest). Într-un astfel de context, stânga nu poate apărea decât ca element perturbator, astfel că acuzaţia de „fanatism religios” este perfect logică. Fanatic este numit şi orice discurs religios care nu acceptă să fie degradat la nivelul unei probleme private.

Ar merita insistat aici, măcar în treacăt, pe relaţia triunghiulară dintre ştiinţă (sau ceea ce s-ar putea numi în general discurs raţional), teoria critică şi această filosofie liberal-heideggeriană. Și asta cu scopul explicit de a demasca raţionalismului moralizator de dreapta drept ceea ce este: o formă neruşinată de iraţionalism. Ar fi bine din acest motiv ca discursul de stânga să nu abandoneze pretenţia de raţionalitate sau cea de ştiinţificitate. Mă rog, la cât de importantă era pentru Marx ideea socialismului ştiinţific ar fi şi bizar, dar tentaţia de a trece asta pe contul scientismului secolului XIX este destul de mare. Evident că discursul marxist nu poate funcţiona în cadrele raţionalismului critic, poate în schimb să-i aplice acestuia un tratament hegelian. Rigoarea discursului de stânga trebui să vină în orice caz de altundeva.

De douăzeci de ani, fiecare nouă dreaptă românească se străduieşte să devină mai consecventă decât precedenta şi adevărul e că îi iese destul de bine. De atâta consecvenţă, în curând n-o să mai putem face diferenţa între dreapta și extrema dreaptă, între liberal-conservatori și fasciști. În tot acest timp, stânga se autoapără. Chiar aşa scrie în „Decalogul Radio Erevan al CriticAtac” (măreţ titlu!), care este, după câte ştiu, deşi s-ar putea să mă înşel, singurul text programatic produs în această zonă. Manifestul CriticAtac afirmă deci că problema stângii – evident a stângii care se recunoaşte în acest text, dar cineva trebuie să se recunoască în el, pentru că altfel nu văd pentru ce ar mai fi fost scris – „nu este de fapt aceea că se organizează pentru luptă, ci că trebuie să se organizeze pentru auto-apărare.” Apoi, aşa, ca un exerciţiu de stating the obvious, că această stângă „nu este caracterizată neapărat de puritatea sau fervoare ideologică” ci de „distanţa faţă de ideologiile, politicile şi sursele de finanţare ale mainstreamului intelectual şi cultural local.” Păi, dragi tovarăşi, asta înseamnă să laşi adversarul să-ţi definească poziţia. În această situaţie caracterizări ca „stângă freestyle” sau „comunism trendy” par destul de corecte.

E ciudată de exemplu îndârjirea cu care sunt respinse etichetele de „comunist”, „leninist”, „bolşevic” etc. Chiar şi „Decalogul” începe cu delimitarea de extrema stângă. Înverşunarea asta îmi aminteşte de cea a neofasciştilor maghiari, care nici în ruptul capului nu vor să fie numiţi fascişti sau nazişti. Numai că pe ei îi înţeleg. Poţi să generezi ură faţă de ţigani, faţă de persoanele lipsite de adăpost sau faţă de oricine altcineva şi fără să porţi după tine balastul istoric al hitlerismului. „Stânga” – stânga, în orice caz – nu ar trebui însă să se grăbească să scape de balastul bolşevismului. Indiferent cine, cum şi unde a purtat „greul analizei concrete” a stalinismului, asta nu e o problemă ce ar putea fi aranjată prin trimitere la bibliografie. (Cel mult de către Tismăneanu.) Apoi, „noi ne ocupăm de prezent, nu de trecut” nu e chiar un argument. La fel cum nu e nici fraza din acel oh, so funny manifest, după care „nişte comunişti nu pot fi nostalgici după capitalismul de stat”. Nu da. Apropo, care comunişti? Până nu demult – şi în toate confruntările cu Horia-Roman Patapievici, Nicolae Manolescu etc. – era parcă vorba de ceva stângă ecumenică. E desigur posibil ca CriticAtac să fi inventat comunismul de centru. De multe lucruri fantastice sunt capabili cei ce lucrează cu forţa Jedi. E totuşi mai probabil ca termenul „comunist” să fie folosit în sens ironic / autoironic. Or tocmai această evacuare a problemelor – şi astea se întâmplă să fie într-adevăr problemele importante – într-un registru ludic-glumeţ este semnul cel mai clar al impotenţei teoretice. (Sau poate l-a înţeles cineva greşit pe Zizek.) Probabil asta explică şi jena care se citeşte printre rândurile „Decalogului”.

În frumoasele cuvinte ale lui Lukács, baza autodefinirii stângii ar trebui să fie confruntarea cu bolşevismul ca problema etică. Și nu confruntarea cu establishmentul de dreapta. (Care în cazul stângii româneşti se face nu o dată chiar în termenii establishmentului de dreapta. ) Absenţa „tacticii” nu ar trebui în nici un caz să însemne absenţa eticii. Sigur, confruntarea cu bolşevismul ca problema etică are astăzi alt sens decât pe vremea lui Lukács, dar dispariţia bolşevismului de pe scena istoriei nu face această problemă inutilă, dimpotrivă, o pune cu şi mai mare forţă. Căci nu mai e vorba de o alegere în termenii realului, ci de una în ordinea posibilului, de o alegere între catastrofă şi revoluţie, în condiţiile în care, ca posibilitate, sunt ambele deja prezente. Asta e în cele din urmă moştenirea secolului XX: moştenirea sfârşitului. Și asta e violenţa necesară: a gândi din perspectiva sfârşitului „bun” (şi a-i denunţa în aceeaşi mişcare pe propovăduitorii happy-endului fukuyamian ca agenţi ai catastrofei.)

Pentru a reveni acum la Dumnezeu şi la Adam, te-ai aștepta ca poziţia „extremă” să fie salutată de către stânga ca cel mai mare cadou pe care establishmentul de dreapta ar putea să i-o ofere. Te-ai aștepta ca stânga să vadă în îmbrăţişarea acestei poziţii „extremiste” singura clarificare poziţională de care are într-adevăr nevoie. Te-ai aștepta aşadar ca o stângă consecventă să înţeleagă că se află deja în poziţia corectă şi că nu are altceva de făcut decât tragă concluziile de rigoare? Nu e oare logic ca o stângă ce refuză să facă toate aceste lucruri să rămână „ferm ancorată” în instituţiile democraţiei burgheze şi cu credinţa în liberalism intactă? Nu e oare de aşteptat ca polemicile ei cu dreapta să sune nu o dată a certuri de familie între liberali „mai la stânga” şi liberali (mult) mai la dreapta, care nu par să facă altceva decât să act out nevrozele unei ţări nenorocite, aruncată după mai multe decenii de dictatură în mijlocul unui amok neoliberal?