Laibach, Spectre (Mute, 2014)

by Gabriel Szünder

Laibach nu e chiar o trupă de metal, dar e cu toate acestea un fenomen. Laibach e până la urmă singura formaţie cu adevărat paradigmatică ce a ieşit vreodată din Europa de Est. În această calitate au şi influenţat cam pe toată lumea de la Bile la Marilyn Manson, adică pe toată lumea care s-a apucat de rock / metal industrial după anii optzeci ai secolului XX. Iar Rammstein, după câte se ştie, ar trebui să le plătească drepturi de autor de fiecare dată când deschid gura.

Să inversăm totuşi teza de mai sus: deşi operează în general cu sunete electronice, Laibach e în realitate o trupă de heavy metal. Căci metalul, ca să fim poetici, nu se află în coardele unei chitări. Este mai mult metal în vocea ominoasă a lui Milan Fras şi în muzica marţial-wagneriană a formaţiei slovene decât în toată discografia Stratovarius. De când sunt considerate metal şi trupe ca Apocalyptica sau Van Canto, eticheta oricum nu înseamnă mult. Să spunem mai bine că Laibach e una dintre cele mai „heavy” chestii ce au apărut vreodată în muzică – şi asta în toate sensurile cuvântului.

În ce priveşte acum relaţia cu trupa germană cunoscută pentru nemuritorul şlagăr Pussy, s-ar putea afirma că Laibach cântă muzică Rammstein pentru adulţi. Această afirmaţie chiar a fost făcută – şi chiar de către unul dintre membrii formaţiei din Trbovlje. Ea este semnificativă pentru concepţia artistică a muzicienilor sloveni. Căci corect ar fi să spui invers: Rammstein cântă muzică Laibach pentru adolescenţi. În acord cu filosofia Laibach nu există însă originale, există doar copii, astfel că din punctul lor de vedere ambele afirmaţii sunt la fel de adevărate. Această filosofie explică şi faptul că trupa lucrează foarte mult cu materiale „ready-made”, că remixează adică orice, de la imnuri naţionale (v. albumul Anthems din 2004) şi Beatles (v. albumul Let It Be din 1988) la Europe (The Final Countdown) şi Rammstein (Ohne Dich). Unul dintre cele mai bune „coveruri” de-ale lor se găsește de altfel chiar pe Spectre. Este vorba de cântecul lui Blind Lemon Jefferson, See That My Grave Is Kept Clean. Piesa nu are accidental nici un fel de implicaţii politice. Ea se prezintă ca prelucrarea digitală a spiritului şamanic original al bluesului şi pune în practică ideea pe care o formulează Milan în No History: să învăţăm din înţelepciunea vechilor eroi, să învăţăm să ne facem neînţeleşi.

Întrebarea e desigur ce nevoie are Laibach în aceste condiţii de compoziţii originale. Cineva remarca de exemplu pe Pitchfork că nimeni nu ascultă Laibach pentru cântece, toată lumea o face pentru atitudine. Asta ar fi adevărat dacă piesele trupei ar fi lipsite de personalitate, dar nu e cazul. Nu se poate nega pe de altă parte că muzica Laibach sună în ultima vreme tot mai nostalgic. Dar asta e o problemă generală, ca să zic aşa. Muzica industrială a fost ucisă de progresul mijloacelor tehnice de producere a sunetului şi în acest context cei mai mulţi dintre fondatori – Die Krupps de exemplu, care au revenit anul trecut cu un album ce trimite atât prin titlu (The Machinists of Joy) cât şi prin stil la anii optzeci – abia dacă mai au ceva de spus. Cele câteva tendinţe înnoitoare de pe Spectre – ceva dubstep în No History, ceva triphop în Americana – nu fac nici ele altceva decât să scoată în evidenţă caracterul optzecist al stilului, care aminteşte nu odată de Depeche Mode-ul timpuriu.

Tăişul avangardist al muzicii Laibach s-a mai tocit deci, dar repet, trupa mai e încă în stare să scrie piese cu caracter. Apoi, diferenţa dintre sloveni şi Krupps e că în cazul primilor muzica a fost întotdeauna şi este încă este total subordonată concepţiei (politice). Există la ei o perspectivă strategică foarte clară şi efectul albumelor şi al cântecelor este calculat în funcţie de aceasta. Inovaţia stilistică de dragul inovaţiei nu îşi are aici locul. Concepţia este în schimb adaptată de fiecare dată situaţiei. Spectre trimite astfel la Kapitalul din 1992, în măsura în care spectrul din titlu trimite la rândul lui în mod evident la Manifestul Partidului Comunist (ăla conceput de Marx şi Engels şi care începe cu „o stafie umblă prin Europa”).

E interesant de observat că tocmai subordonarea consecventă a stilului faţă de concepţia politică e cea care îi deranjează în general pe critici. Tocmai acest aspect nu este luat în serios. Într-o revistă culturală românească de exemplu, recenzentul breaz al casei a comparat, în mod complet halucinant, piesa centrală a albumului Spectre (Eurovision) cu Dancing in The Street, un cântecel scris de Marvin Gaye şi Ivy Jo Hunter, pe care majoritatea lumii îl cunoaşte în variantă Bowie / Jagger (iar minoritatea în variantă Van Halen). Asta e ca şi cum ai compara Angel of Death de Slayer cu Angel de Aerosmith pe principiul că ambele au ceva de-a face cu îngerii. E desigur adevărat că numai cine nu munceşte nu greşeşte, dar pare a fi vorba aici de o greşeală ci de o perspectivă interpretativă asumată până la capăt. Omul pare a fi convins că Spectre a fost conceput într-un registru umoristic, probabil în ideea că nu te poţi declara în ziua de azi marxist decât cel mult în glumă.

Odată cu lansarea albumului, a fost înfiinţat şi partidul virtual Spectre. Poate deveni oricine membru pe gratis, carnetul de partid e însă pe bani.

(text apărut pe metalfan.ro)