Estetica mobilizării. Note pe marginea unui concert Laibach

by Gabriel Szünder

Europa se destramă. Europa se destramă. EUROPA SE DESTRAMĂ. Europe is falling apart. Nu, nu poţi să redai forţa profetică a acestui enunţ, nici măcar dacă-l scrii în original, în engleză, singura limbă în care poate fi formulat. Pentru a o înţelege trebuie să vezi careva concert al turneului Spectre. Da, este o banalitate, dar în ultimă instanţă Laibach întotdeauna asta au făcut: au construit adică instalaţii scenice şi muzicale pentru a da forţă (force de loi, cum ar veni) cuvintelor. Lozincilor, sloganelor, ordinelor. Pentru a reduce cuvintele la forţa pură (a lozincii, a sloganului, a ordinului) de dincolo de cuvinte, pentru a le putea reduce adică la absurd, la tautologie, la nonsens. Fight for your right to party, fight for your righ to fight. „Mesajul”, conţinutul pieselor Laibach poate astfel să nu fie mai complex decât un episod din Star Trek despre borg (What we are you will become / a parasite absorbing souls / Come to us / Do not fight against us / Resistance is futile etc.etc.)

Aşa că, da, profetic este bine spus, căci Laibach cunosc foarte bine fundamentul mistic al autorităţii. Este spectrul din maşinărie, care este conjurat cu ocazia fiecărui concert Laibach. Trebuie să fii acolo ca să vezi. Ca să înţelegi.

Europa se destramă, cuvintele sunt profetice, dar în numele cui? E oare într-adevăr posibil ca un nou spectru să bântuie (din nou) Europa? Și dacă da, cine ar putea să-i dea glas? Sau, şi mai bine: cum ar putea să-i dea glas? E oare de imaginat că ar putea s-o facă altfel? Altfel decât Laibach, adică?

Spectrul există pentru că există profeţia. Spectrul există pentru că profeţia este care este. Membrii Laibach nu au nici un fel de cunoştinţe pe care noi nu le-am avea. Faptele sunt ştiute de toată lumea. Lumea se aşteaptă cu toate acestea membrii Laibach să ştie mai mult. Să facă comentarii (măcar artistice) despre colapsul blocului sovietic, despre societatea postcomunistă etc. Dar opiniile membrilor Laibach sunt banale. Iată ce spune Ivan Novak despre UE de exemplu :

„Noi credem în Uniunea Europeană – chiar dacă avem anumite reţineri – dar ne aşteptăm la mai mult e la ea. Europa se află permanent în pragul destrămării, dar se pare că tocmai destrămarea e elementul care contribuie înnoirea şi recrearea ei. Se pare în acelaşi timp că fiecare nouă tentativă de redefinire a Europei duce la un eşec şi mai răsunător. De ce am avea nevoie ar fi o Europă unită de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific. Nu există, în afara Uniunii Europene, alternativă pentru ţările Europei.”

Curat eurotaoism.

Laibach par să nu facă altceva decât decât să redea forţa cuvintelor chiar şi atunci – mai ales atunci – când deconstruiesc produsele iconice ale culturii de masă. Something is happening here / But you don’t know what it is / Do you, Mister Jones ? – în mijlocul efectelor electronice scrâşnitoare şi ale proiecţiilor video apăsătoare, rândurile arhicunoscute ale lui Bob Dylan (Ballad Of A Thin Man face parte din setlistul turneului actual) sună ca o somaţie de care nu se poate să nu te simţi vizat, deoarece nu ştii de unde vine, de la cine provine, ce autoritate stă în spatele ei şi care ar putea fi consecinţele refuzului de a i te conforma. În mod asemănător, în cazul arhaicei See That My Grave Is Kept Clean (compoziţia lui Blind Lemon Jefferson a fost reimaginată de Laibach pentru Spectre), care accidental nu are nici un fel de implicaţii politice, interesul pare a fi prelucrarea digitală a spiritului şamanic original al bluesului, pentru a arăta că această autosuficienţă căldicică în care ne complacem la modul postmodern este o glumă (prea puţin spirituală, cum ar veni), care merită să fie tratată ca atare.

Simbolurile religioase au într-adevăr un rol la fel de mare în showul şi ideologia Laibach ca cele fasciste sau comuniste (mă întreb dacă cooptarea Minei Spiler n-a avut ca motiv principal faptul că arată ca o amazoană sovietică). In the absence of god / We all pray to police. Cu toate acestea Laibach nu au nimic de-a face cu obscurantismul formaţiilor neospiritualiste, neopanteiste, neo-„tradiţionaliste” care răsar în ultima vreme în număr tot mai mare. Pentru grupul sloven miza se află altundeva. Rolul elementelor religioase în mişcările şi societăţile totalitare a fost subliniat nu o dată şi Laibach reflectează în felul lor tocmai asupra acestui fenomen. Numai că aici, din nou, perspectiva este puţin diferită. Nu e vorba de o critică „din interior” – şi cu atât mai puţin de una „din exterior”. Nu e astfel vorba de o „demistificare”, ci, dimpotrivă, de o mişcare mistificatoare perfect calculată.

În aceasta constă în ultimă instanţă explicaţia actualităţii proiectului Laibach. În aceasta constă și diferenţa dintre Laibach şi ceilalţi pionieri ai genului. Căci – şi acest aspect nu este cu siguranţă lipsit de importanţă – muzica Laibach este în ultima vreme periculos de nostalgico-avangardistă. Muzica industrială a fost ucisă de progresul mijloacelor tehnice de producere a sunetului şi în acest context cei mai mulţi dintre fondatori – Die Krupps de exemplu, care au revenit anul trecut cu un album ce trimite atât prin titlu (The Machinists of Joy) cât şi prin stil la anii optzeci – abia dacă mai au ceva de spus.

La fel se explică și faptul că Laibach reuşesc acolo unde Roger Waters – un alt mare speculant de Gesamtkunstwerk – eşuează. (Comparaţia are măcar atâta bază că unele dintre proiecţiile video ale turneului Spectre amintesc de cele folosite de Waters în cadrul spectacolelor The Wall, respectiv de animațiile din filmul lui Alan Parker.) Diferenţa între Laibach şi Waters nu e că ultimul ar fi ajuns „depăşit”. Roger Waters a fost întotdeauna depăşit. Waters a făcut tocmai ceea ce Laibach au evitat sistematic să facă: şi-a arogat în mod suveran o anumită „exterioritate” (că doară e artist) refuzând în acelaşi timp să reflecteze, măcar în treacăt, asupra „interiorităţii” (sale artistice). (Asta bineînţeles în cazul în care continuăm să credem în bunele sale intenţii.)

Laibach sunt formaţia anti-Waters prin excelenţă. La ultimul: amabilitate umanistă, denunţ pasional al abuzurilor puterii de orice fel, apeluri emoţionante la libertate & fraternitate, la primii: manipulare insolentă şi iresponsabilă a simbolurilor fascistoid-totalitare. Oricine a avut (ne)norocul să se maturizeze în timpul unei dictaturi totalitare adevărate, va pleca de la un show Laibach cu lacrimi (de ostalgie) în ochi. Dar nu este oare tocmai Waters acela care ar putea să ne ofere o introducere la bunătatea timpului nostru?

Există în Eșecul, romanul publicat de Kertész Imre la sfârşitul anilor optzeci, un pasaj despre care s-ar putea afirma (eu o fac, în orice caz) că explică întreaga operă a scriitorului maghiar:

„O anume stare de excitaţie, o anume stare de expectativă fără un obiect propriu-zis, dar care ducea la exagerarea nerealistă a fiecărui detaliu al situaţiei – asta trebuie să fi făcut ca Köves să audă dintr-o dată cu atâta claritate paşii mărşăluitori de pe coridor. Mărşăluiau zeci, sute de mii sau poate milioane? Köves nu ar fi putut să spună. În realitate nu era desigur decât o singură persoană, care se deplasa pe porţiunea mai lungă a coridorului în formă de L, pe care Köves, din poziţia în care se afla, nu putea s-o vadă. Era probabil vorba despre un funcţionar, care ieşise în mare grabă din biroul său şi se îndrepta acum spre un altul, producând acest ecou pe coridorul îngust. Köves nu simţea însă decât un singur lucru: vertijul provocat de acest ecou, atracţia ameţitoare a marşului. Simţea că o forţă irezistibilă îl trage înspre rândurile celor ce mărşăluiesc și dorinţa de a li se alătura îl făcea să se clatine. Da, acolo în mulţime – Köves aproape că putea s-o vadă – îl aştepta căldura, siguranţa…bucuria uitării definitive.”

Asta se întâmplă să fie o descriere perfectă a efectului unui show Laibach, deoarece se întâmplă să fie în perfect acord cu ideologia Laibach: Join the parade / Join the parade / Join the parade / It comforts / It thrills / Inspires / It heals.

Interpretarea pe care Kertész o dă experienţei lui Köves este însă una negativă:

„Dar în aceeaşi clipă, el zări şi altceva pe coridor: o apariţie obscură, figura cuiva care se luptă cu înecul…. fiinţa sa singulară se zbătea acolo, viaţa lui părăsită, fără stăpân. Şi chiar în acea clipă Köves simţi – cu o claritate dureroasă, cum ar veni – că timpul ce i-a fost dat aici a ajuns la capăt. S-a terminat şi în acelaşi timp s-a împlinit. Va sări sau nu va sări – venise momentul să aleagă. Dar Köves mai simţi în acelaşi timp – şi sentimentul aducea cu sine o uşurare sumbră – că nici nu mai trebuie să aleagă. Va sări, pur şi simplu deoarece nu poate să facă altceva, va sări chiar ştiind că înecatul îl va trage după el în adâncuri, că vor trebui să lupte şi că poate nu va mai reuşi să iasă niciodată la suprafaţă.”

Soluţia lui Kertész este astfel sustragerea radicală şi dacă ar exista o analogie cu această situaţie pe scena muzicală contemporană (deşi nu există) ea ar trimite spre autenticismul muzicienilor neofolk, care îşi acceptă cu atâta candoare marginalitatea, irelevanţa artistică şi politică absolută. Muzicienii Laibach formulează însă în continuare pretenţii asupra relevanţei politice a rockului, mai mult, they make a show out of it, cum s-ar zice în engleză.

De ce este deci alta semnificaţia paradei la Laibach? Pentru că, celebrând bucuria mobilizării, Laibach realizează o mişcare dublă: scot la lumină adevărul societăţii actuale de consum, care este mobilizarea totală şi permanentă – ceea ce nu înseamnă deloc că societatea de consum ar fi în esenţă totalitară, că nu ar exista diferenţe în detalii, înseamnă în schimb că diavolul se ascunde, ca de obicei, tocmai în aceste detalii – şi reflectează în acelaşi timp asupra faptului, că, aşa stând lucrurile, simpla pretenţie a exteriorităţii este cu necesitate iluzorie – sau neserioasă, cum ar spune Kertész – că drumul spre orice fel de „exterior” trebuie să treacă tocmai prin (contra)mobilizare. Și nu e vorba în cazul lor pur şi simplu de un „mesaj”, e vorba e catharsisul pe care înscenarea acestui dublu adevăr îl face posibil. Căci există într-adevăr un efect de purificare în revendicarea subiectivităţii, în posibilitatea întrevăzută a naşterii subiectivităţii dincolo de multitudinea infinită de linkuri desubiectivizante ale bunătăţii timpului nostru.

În rest, Wirtschaftul nu pare să fie chiar tot. La Laibach până şi carnetul de partid e pe bani.