Killer Be Killed, Killer Be Killed (Nuclear Blast, 2014)

by Gabriel Szünder

Marea catastrofă care a lovit industria muzicală sub forma downloadurilor gratuite – pe care unii continuă să le numească furt (de proprietate intelectuală), piraterie (deşi asta sună mai aşa, mai macho) etc., excluzând până şi posibilitatea ca arta să nu fie considerată marfă – a avut ca efect nu doar proliferarea turneelor lipsite de sens, ci şi inflaţia de aşa-numite supergrupuri. Sigur, trebuie să trăiască şi muzicienii din ceva. Atâta cel puţin pot să înţeleg şi eu. Dar când se mizează pe faptul că un circ ca „Metal All Stars” atrage mai mult public decât un „simplu” concert UDO sau Black Label Society, atunci partida nu e oare ca şi pierdută? Din punct de vedere artistic, vreau să zic.

În ce priveşte supegrupurile, dacă au mai fost pe vremuri câteva care au reuşit să facă istorie – un Cream, un Crosby, Stills, Nash & Young – în ultimele două decenii ele par să răsară complet aleatoriu, printr-un soi de mişcare browniană a muzicienilor şi dispar fără să lase nici o urmă. A avut cineva cu adevărat nevoie de The Damned Things? Are cineva cu adevărat nevoie de Hellyeah? Sau de Scar The Martyr? Nu-i aşa că că nu? De când ascult eu muzică nu a apărut în această categorie decât un singur album fără existenţa căruia muzica rock ar fi mai săracă. Da, e vorba de Storm Corrosion, rezultatul colaborării dintre Mikael Akerfeldt și Steven Wilson.

Acum, dacă tot nu puteam să-l împiedicăm pe Max Cavalera să-şi facă un nou supergrup – poate că proiectul de familie Cavalera Conspiracy nici nu se pune – putem măcar să ne bucurăm că şi-a ales bine partenerii. Cu greu şi-ar fi putut Max găsi un cântăreţ mai potrivit decât Greg Puciato din The Dillinger Escape Plan. (Dacă stau să mă gândesc, nici Jacob Bannon n-ar fi fost o idee rea.) Și asta deoarece vocea lui Greg merge foarte bine cu riffurile lui Max. Și cu vocea lui Max, care se aude şi ea pe alocuri. S-ar putea chiar spune că Greg e ca un Max tânăr şi supraturat, dar ar fi inexact, căci Max nici la 20 de ani n-ar fi fost în stare să reproducă excesele emoţionale şi vocale ale lui Greg. Oricum, una dintre ideile bune ale proiectului a fost exploatarea calităţilor vocale ale lui Troy Sanders (din Mastodon). Dacă vocea lui Cavalera are mai degrabă rolul unui brand, între Sanders şi Puciato există o interacţiune mult mai complexă.

Killer Be Killed se situează deci cam la jumătatea drumului dintre Soulfly şi Dillinger Escape Plan. Chiar dacă asta e o descriere puţin simplificatoare, mi-o asum, căci nici foarte departe de adevăr nu e. Mai mult, în condiţiile în care ambele formaţii au cântat de-a lungul anilor chestii destul de diverse, KBK pare să caute numitorul comun între ele. Asta lasă, ce-i drept, loc pentru variaţie stilistică, dar e clar că nu experimentarea a fost scopul principal al trupei. Pe net pot fi găsite desigur recenzii care afirmă contrarul, dar aş pune asta pe seama înclinaţiei spre wishful thinking, mai puternică de obicei la criticii rock decât la muritorii de rând.

Piesele mai hardcore ale albumului Killer be Killed (Face Down, Fire to Your Flag) şi-ar fi putut de exemplu găsi locul pe oricare disc Cavalera, de la Sepultura la Ektomorf. Influenţele industriale, ce pot fi detectate pe alocuri (v. Save the Robots, Forbidden Fire), provin probabil tot de la Max, căci el a mai încercat aşa ceva pe vremuri şi cu Nailbomb. În ce-i priveşte pe Sanders şi Elitch, paralela cu trupele lor de provenienţă este mai greu de stabilit. Dust into Darkness ar putea fi la o adică pusă în legătură cu Mastodon, dar de Mars Volta, unde Dave Elitch a bătut la un moment dat la tobe, KBK nici nu pare să fi auzit.

În pofida celor de mai sus, Killer Be Killed este un album solid, sensibil peste media producţiilor din ziua de azi. Dar în cazul unor muzicieni de un asemenea calibru, asta ar trebui să fie de la sine înţeles. Faptul că KBK e peste nivelul a tot ce va ieşi vreodată de pe scena metalcore şi deathcore nu încălzeşte pe nimeni. (Pe mine în orice caz, nu mă încălzeşte.) Întrebarea ar fi fost de ce este capabil proiectul la propriile lui standarde. Aici răspunsul trebuie nuanţat. Compoziţii ca Snakes of Jehova, sau deja amintita Forbidden Fire, cu atmosfera ei sumbră şi psihedelică, dovedesc foarte clar că Puciato, Sanders şi Cavalera sunt capabili de lucruri mari împreună. E cu toate astea greu de scăpat de sentimentul că ceva din potenţialul trupei a fost irosit.

(text apărut inițial pe metalfan.ro)