Vibraţii pozitive. Un interviu cu Tibor Gede din Alithia

by Gabriel Szünder

Entuziasmul lui Tibor Gede, basistul formaţiei australiene Alithia, este contagios. Tibor chiar are de ce să fie mândru. Alithia tocmai a lansat un album de debut excelent, intitulat  To The Edge Of Time şi trupa se află în momentul de faţă în mijlocul unui turneu est-european. Dar dl. Gede  pare a fi o persoană capabilă să se bucure de orice: de vibraţiile universului, de oamenii minunaţi pe care i-a întâlnit în partea noastră a lumii, de viaţă în general. Ca o introducere la concertele Alithia din România, Tibor ne-a povestit despre diferenţa dintre Est şi Vest, despre cum ajunge o formaţie din Melbourne să înregistreze la Budapesta şi ne-a mai oferit şi câteva informaţii interesante despre scena muzicală din Australia.

Aş vrea să vă felicit în primul rând pentru albumul vostru de debut. Sună foarte bine și din punct de vedere muzical e deosebit de bogat. Voi ce sentimente aveți față de el?

Mulţumesc mult pentru cuvintele frumoase! Suntem foarte mulţumiţi de album, suntem foarte mândri de el. L-am înregistrat la Budapesta în 2012, în decursul a patru luni. A fost o perioadă foarte intensă pentru noi, deoarece locuiam împreună și, indiferent că înregistram sau eram în turneu, timp de patru luni am respirat practic doar muzică. A fost în acelaşi timp o perioadă haotică. A existat o presiune asupra unora dintre noi din partea familiilor și a partenerilor de viaţă, ceea ce a contribuit la stresul din jurul înregistrărilor, dar asta ne-a determinat până la urmă să ne concentrăm şi mai mult pe album, în care am investit enorm din punct de vedere emoţional. Am avut de asemenea privilegiul să avem ca invitaţi nişte persoane minunate. Cvetan Hadzsiyski, de exemplu, din formaţia bulgărească de art-rock smallman, care cântă la un instrument numit gaida şi care a zburat până la Budapesta pentru a înregistra cu noi. Am mai avut apoi un MC din New York pe care l-am întâlnit tot aici, la Budapesta, cu ocazia unei beţii nocturne. Sincer să-ţi spun, la început ideea de a colabora cu el mi s-a părut cam ridicolă, dar contribuţia lui nu are de fapt legătură cu rap-ul. Har Domnului! Are o parte narativă foarte frumoasă şi poetică. Undos din Grand Mexican Warlock a contribuit la To The Edge Of Time cu câteva urlete sinistre şi demonice, care sună de parcă omu’ ar fi pe cale să fie exorcizat. În fine, a mai cântat pe album şi Matisz Flóra, o violonistă unguroaică minunată. În principal am fost deschişi faţă de orice fel de colaborare şi rezultatul este un album deosebit de bogat, cum ziceai şi tu.

OK, hai să te enervez acum puţin. Care-i faza cu acest „astral space core”, cum v-aţi botezat voi stilul? N-ar fi fost mai corect să-i ziceţi rock progresiv, ceea ce şi este?

[Râde] Da, toată lumea ne întreabă. Ce mama dracului vreţi să spuneţi cu asta, sună atât de ridicol etc. Pe noi ne distrează chestia asta. Există totuşi un sens în această denumire. În primul rând, nu ne potrivim în nici una dintre categoriile muzicale existente. Nu suntem suficient de post-rock, căci avem un vocalist. Nu suntem suficient de metal. Nu avem solouri de chitară, aşa că şi pe scena progresivă se uită lumea urât la noi. Aşa că, ne-am gândit, futu-i, hai să inventăm un gen nou! Dar nu acesta este aspectul cel mai important. Denumirea asta nu se referă în primul rând la un gen, ci la o stare de spirit. În spatele ei se ascunde o anumită filosofie de viaţă. Credem în necesitatea de a trece dincolo de graniţe. Omul trebuie să înveţe să-şi folosească mintea, imaginaţia şi spiritul pentru a se autodepăşi. Trebuie să învăţăm să ne surprindem pe noi înşine. E important să ştim să riscăm şi să rămânem oneşti faţă de spirit. Societatea occidentală – şi cea australiană în special – este deosebit de autolimitatoare. Se vede asta în modul în care oamenii se raportează la sine şi la lumea înconjurătoare. Omul de azi vrea să trăiască într-o zonă de confort şi drept consecinţă rămâne blocat în ea. Noi încercăm să trăim altfel. Noi încercăm să rămânem oneşti faţă de viaţă, noi nu vrem să renunţăm la dragoste şi la explorarea constantă a ceea ce se află dincolo de limite.

Aţi afirmat într-un interviu că aţi început ca un fel de trupă „grunge-punk” şi aţi evoluat apoi treptat spre acest sound progresiv-psihedelic. Aş zice că aţi parcurs un drum lung.

Da, dar trupa a luat naştere în 2004 cu o componenţă aproape complet diferită. Au fost deci multe schimbări care au contribuit la această evoluţie treptată. Profilul actual al trupei a prins contur în 2008, perioada de până atunci a fost una de tatonare.

Dacă am înţeles corect, Tibor, tu trebuie să fii considerat conexiunea maghiară a trupei. Chiar şi aşa, cum ajunge o formaţie australiană să îşi înregistreze albumul de debut la Budapest?

Da, eu sunt explicaţia. Vezi tu, biografia mea este una mai ciudată. M-am născut în Melbourne, în Australia, dar tatăl meu este ungur şi mama provine din Spania. Părinţii mei s-au întâlnit într-un hostel pentru imigranţi din Australia şi nici nu erau capabili să comunice între ei, pentru că niciunul dintre ei nu vorbea engleza. Tata a cerut-o în căsătorie pe mama cu ajutorul unui dicţionar maghiar-spaniol, dar trei luni mai târziu au făcut deja nunta. Eu am crescut în mare parte în Australia, dar niciodată nu m-am simţit acasă acolo. Când am descoperit însă Budapesta la vârsta de 12 ani, am simţit că am ajuns în sfârşit acasă. M-am mutat deci la Budapesta prin 2010 şi ceilalţi din trupă au venit cu ideea să facem un turneu prin Europe, Am zis futu-i, de ce nu? Am descoperit apoi un studio de înregistrări fantastic, cu o atmosferă minunată și plin cu echipament analog şi le-am propus celorlalţi să facem şi albumul aici. Ei au zis OK şi cam asta a fost.

Văd că aveţi o dragoste specială pentru Europa de Est. Cântaţi mult pe aici.

Da, ne place foarte mult să facem turnee pe aici şi încercăm să evităm Occidentul cât se poate de mult. Venim din Australia, o ţară la care toată lumea visează din cauza plajelor şi a futuților de canguri. Dar marile oraşe de acolo seamănă mai mult cu matrixul. Toate lumea are rate la casă de milioane de dolari. Oamenii trăiesc cu frica de a încerca ceva nou şi pe mine personal chestia asta mă exasperează. Deşi condiţiile de viaţă sunt mai grele în Europa de Est, ceea ce e întristător desigur, am avut întotdeauna impresia că oamenii de aici sunt mai curajoşi şi mai deschişi spre nou. Am întâlnit aici oameni cu inima deschisă şi pentru noi asta e cel mai important. Pe noi nu ne interesează să cântăm la Londra sau la Los Angeles, noi nu vrem să devenim nişte nenorocite de staruri rock, noi vrem să cântăm pentru oameni cu mintea şi inima deschisă. Pe noi asta ne face fericiţi.

Îmi mai povesteşti te rog puţin despre muzicienii cu care aţi colaborat la album? Tot nu înţeleg ce va determinat să-l cooptaţi pe Illspokin. Dacă mă străduiam puţin, puteam să fac şi eu partea lui.

[Râde] Deci cum ziceam, pe Illspokinn l-am întâlnit într-o noapte când eram deja cu toţii puternic alcoolizaţi. Era şi el în turneu prin Europa şi am constatat destul de repede că e o persoană faină. Clăparul şi vocalistul nostru i-au văzut showul şi au fost încântaţi. Ei au venit cu ideea să-l invităm pe album. Eu am avut dubii la început dar când a venit în cele din urmă în studio m-au impresionat şi pe mine vocea lui adâncă şi expresivă şi stilul lui elocvent de a recita. Am decis deci să folosim înregistrările ce le-am făcut cu el. Pe Cvetan, care cântă la gaida, un instrument tradiţional fascinant, l-am cunoscut în timpul turneului cu smallman din 2012. Ne-am împrietenit şi suntem foarte recunoscători pentru contribuţia sa. Pe Undos tot din turnee îl ştim. Am cântat împreună cu trupa lui, Grand Mexican Warlock. Individul e complet nebun! E şi unul dintre cei mai buni prieteni de-ai noştri, nu puteam deci să nu-l invităm. În fine, Flóra locuieşte în clădirea în care am făcut înregistrările. Aşa am ajuns s-o cunoaştem. E o persoană minunată. Am rugat-o pur şi simplu să cânte cu noi şi ea a acceptat.

Cum de aţi făcut primul videoclip tocmai pentru piesa Thirteen Revelations? E cea mai lungă de pe album. On a Mountain n-ar fi fost o alegere mai logică? E şi mai scurtă şi mai intensă cumva.

Bună întrebare! Ideea era în mare să facem un clip pentru o piesă cât mai puţin convenţională. În plus, asta e aia cu gaida. Și poate şi mai important a fost faptul că textul piesei se pretează foarte bine la o traducere într-un limbaj vizual. Din toate aceste motive, Thirteen Revelations ni s-a părut a fi alegerea perfectă.

Apropo de limbaj vizual, de la cine provine ideea clipului, stilul acela ce aminteşte filmele SF vechi? A avut regizorul mână liberă?

Da, clipul reprezintă pur şi simplu interpretarea vizuală pe care regizorul a oferit-o textului piesei. Vorbim despre un individ deosebit de talentat. A fost la trei concerte de-ale noastre, i-a plăcut muzica pe care o cântăm şi a oferit să facă un clip pentru noi. Am avut încredere în el şi a primit mână liberă. Singura noastră condiţie a fost ca clipul să aibă legătură cu textul piesei, în rest putea s-o interpreteze cum doreşte.

Poţi să vorbeşti atunci puţin despre textele pieselor voastre?

Intenţia noastră e să scriem texte care să rezoneze în mod spontan cu spiritul ascultătorului. Deseori am un sentiment ciudat în timp ce le cânt deoarece am impresia că ele oferă o trecere spre lumea spiritelor. Fiecare piesă are o poveste sau un mesaj şi majoritatea dintre ele vorbesc despre lupta sufletului pentru a se desprinde de această lume, despre pregătirea sufletului pentru ascensiunea care îl va elibera de chinurile trupului. Ideea e că avem, ca oameni, două alternative: sau ne regăsim voinţa pură, umilinţa în faţa puterilor vitale care reprezintă sursa ultimă a conştiinţei şi capacitatea de a trăi prin conexiune cu acest izvor pur sau rămânem legaţi de ego-urile noastre şi acceptăm să fim programaţi de societate.

Are și numele trupei legătură cu asta? Pare să fie cuvântul grecesc pentru adevăr.

Aşa e. Vocalistul nostru John Rousvanis are origini greceşti şi cunoaşte limba greacă. El a ales acest cuvânt deoarece exprimă foarte bine filosofia noastră care spune în esenţă că omul trebuie să rămână fidel adevărului său până la capăt.

În interviul de care aminteam mai înainte se găseşte această frumoasă frază: „Avem nu o dată senzaţia că suntem canale spre ceva mai cuprinzător decât noi înşine, că noi nu compunem piese, ci descoperim fragmente din cântece deja existente şi nu facem altceva decât să le punem cap la cap.” Ai putea să explici puţin mai pe larg?

Ca oameni, suntem conectaţi prin gânduri, sentimente şi acţiuni la un univers format din vibraţii care pot lua uneori formă materială. Muzica este un mediu prin care aceste lucruri pot fi exprimate la un nivel mai înalt şi pentru noi este un mod de conectare la alte fiinţe. Când devii deschis faţă de univers devii capabil să canalizezi aceste realităţi spirituale şi dacă reuşeşti să asimilezi şi să împărtăşeşti vibraţiile pe care le receptezi, ele îţi vor deschide accesul spre un nivel mai înalt de conştiinţă.

Trecând acum la realităţi ceva mai prozaice, pari să fii foarte în temă cu scena muzicală maghiară. Ce ştii despre cea din România?

Cunosc într-adevăr bine scena din Ungaria deoarece trăiesc aici de trei ani şi am ajuns să fac parte din ea. Nu ştiu însă multe despre muzica din România. Deşi trebuie să-ţi spun că una dintre formaţiile mele preferate provine chiar din România. Este vorba despre Tünderground, care cântă un fel de folk progresiv-experimental fantastic de interesant. Îi cunoaştem şi îi apreciem bineînţeles şi pe Negură Bunget. Suntem apoi prieteni cu Roadkillsoda din Bucureşti. Dar mai avem multe de descoperit, aşa că dacă cineva este interesat să ne recomande formaţii din România, noi ne bucurăm.

Trebuie să recunosc că m-ai impresionat. Eu abia dacă ştiu ceva despre scena australiană. E ciudat, deoarece toţi cunoaştem formaţii şi muzicieni mari care provin de acolo. Scena în sine rămâne însă un mister. Cel puţin pentru mine. Cum arată ea dinăuntru?

Ei bine, scena muzicală australiană e destul de pestriţă. Asta e valabil atât pentru muzica adevărată cât şi pentru restul. Sunt prea multe trupe care încearcă prea tare să devină celebre. Asta le determină gândirea şi comportamentul. Interesul lor numărul unu e să fie auziţi la radio. Nu poţi să stai pur şi simplu la o bere cu ei, ce-i interesează pe ei e ce contacte ai, dacă reprezinţi sau nu o concurenţă pentru ei. Ce otrăveşte de fapt mentalitate trupelor australiene e postul de radio numărul unu de rock alternativ de acolo. Se numeşte Triple J şi e un post public. Nu au reclame de exemplu. La început postul chiar oferea susţinere rockului alternativ din Australia dar de câţiva ani are o nouă conducere şi direcţia s-a schimbat. Acum ideea e să scoţi de exemplu ultimul album Kanye West ca albumul săptămânii şi alte căcate din astea de hipsterești. Oricum, dacă în Australia nu ajungi să fii dat pe Triple J sunt şanse să cânţi până la sfârşitul vieţii pentru 20 de prieteni şi câţiva membrii de familie. Sunt şanse adică să nu ai o carieră muzicală. Oricum asta e singura ta şansa să fii băgat în seamă de mass media. Australia e o ţară obsedată de trenduri, la fel ca Anglia şi diferită prin aceasta de anumite părţi ale Europei. În Australia, dacă n-ai acces la mass media nimeni nu e curios de tine. Aşa că trupele sunt obsedate de chestia asta.

Am însă impresia că voi nu.

Îţi dai seama că pe noi însă nu ne interesează nimic din toate astea. Noi scriem piese de 12 minute de care nu s-ar atinge nici un radio din lume. Dar hai să vorbesc şi despre lucrurile bune. Uite, Karnivool de exemplu, cea mai mare trupă de rock progresiv a Australiei în momentul de faţă. Ei sunt probabil cei mai cunoscuţi. La un nivel ceva mai local suntem mari fani ai trupei Kalacoma, care cântă cam ca Massive Attack sau Portishead. Dar mai sunt şi alte chestii din astea experimentale. Cat or Pillar de exemplu sau Sleepmakeswaves din Sydney, care sunt cea mai mare formaţie de post-rock din Australia. Meniscus sunt şi ei incredibili. Cântă muzică instrumentală şi lucrează cu nişte texturi muzicale incredibil de frumoase. Până la urmă, sunt în Melbounre 180 de cluburi care oferă muzică live şapte zile pe săptămână. Sunt deci multe posibilităţi de a cânta şi de a-ţi face o rutină de concert.

M-ai făcut curios sincer să-ţi spun. Dar hai să revenim pentru în încheiere la România. Cum ai încerca să „vinzi” concretele voastre româneşti unui public care nu ştie nimic despre voi?

Cântăm cu o pasiune ce vine din adâncul inimii şi concertele noastre sunt o explozie de energie. Oferim o experienţă live foarte intensă. Pe scenă suntem de-a dreptul punk. Abia aşteptăm să ne întâlnim cu rockerii din România şi să bem împreună. Cât ţine acest turneu nu va dormi nimeni!

(text apărut inițial – cu mici modificări – pe metalfan.ro.)