Transatlantic, Kaleidoscope (InsideOut, 2014)

by Gabriel Szünder

Coincidenţa face că am ascultat Kaleidoscope chiar în timp ce citeam cartea recent tradusă în română a lui Nick Mason despre Pink Floyd, altfel nu cred că m-aş fi gândit să încep cu o comparaţie între cele două formaţii. Nu că n-ar exista bază pentru aşa ceva, dar care ar fi sensul? Transatlantic – la fel ca Spock‘s Beard, la fel ca Flower Kings – nu ar avea decât de pierdut dintr-o astfel de comparaţie. În loc de argument merită ascultat coverul după Shine On You Crazy Diamond, pe care supermuzicienii transatlantici l-au înregistrat ca bonus pentru Bridge Across Forever, albumul lor din 2001. Totul, dar absolut totul sună perfect în varianta Transatlantic. Perfect plictisitor.

Două precizări ar putea fi totuşi importante. În primul rând, muzica Pink Floyd nu pe seama complexităţii ei a fost considerată progresivă. Albumele Transatlantic,pe de altă parte, tocmai asta sunt: complicate. Mai precis, ele nu sunt decât complicate. Sunt greu de epuizat, dar nu sunt inepuizabile. Apoi, cum spunea şi Steven Wilson, Waters & co. în mod sigur nu au fost nişte virtuozi ai instrumentelor. Membrii Transatlantic, pe de altă parte, sunt. Atâta doar că nu asta contează. Altundeva trebuie căutat deci „secretul” Pink Floyd, dar oricare ar fi acesta, Neal Morse şi Roine Stolt în mod sigur nu îl cunosc. O fi Mike Portnoy un baterist de o mie de ori mai bun decât Nick Mason,dar în muzica Transatlantic nu există nimic surprinzător, nimic deconcertant, nimic avangardist la o adică. Syd Barret sau Holger Czukay ar fi murit de râs dacă ar fi încercat cineva în anii şaptezeci să le vândă aşa ceva pe post de rock progresiv.

În ce mă priveşte, n-am reuşit niciodată să înţeleg ce nevoie au avut Morse şi Stolt de această formaţie, în condiţiile în care amândoi produc în mod constant o cantitate imensă de muzică, care abia dacă diferă ca stil de Transatlantic. În plus, proiectul este atât de clar dominat de personalitatea celor doi, încât nu înţeleg nici ce nevoie au mai avut de nume aşa de grele ca Pete Trewavas(care a fost împrumutat de la Marillion) şi Mike Portnoy. E drept că Portnoy apare pe fiecare disc progresiv contemporan – şi pe fiecare al doilea dintre ele împreună cu Morse – deci prezenţa lui nu poate fi numită chiar o surpriză. Rolul lui Trewavas o fi acela de a garanta statutul de supergrup al formaţiei.(În treacăt fie spus, celălalt mare proiect MorsePortnoy, Flying Colors, a scos în 2012 un album mult mai interesant decât tot ce a făcut vreodată Transatlantic.)

Acestea fiind zise, Kaleidoscope începe exact aşa cum trebuie să înceapă un album Transatlantic, adică cu o piesă de 25 de minute. Ea se numeşte Into The Blue şi beneficiază de contribuţia Daniel Gildenlöw. (Poate pe al cincilea album Transatlantic va cânta Mikael Akerfeldt.) După Into The Blueurmează trei compoziţii mai scurte – Beyond the Sun abia depăşeşte patru minute (revoltător!) – dar la capăt trupa îşi revine şi încheie discul cu o mini-simfonie de jumătate de oră. Dacă Beyond the Suniese în evidenţă prin dimensiunile ei de cântec punk, Black as the Sky face acelaşi lucru prin stilul ei uşurel, aproape pop, prin atmosfera ei însorită, aflată în totală contradicţie cu titlul. Shineeste încărcată de Beatles şipare să fi fost scrisă de Morse şi Stolt puşi pe pilot automat. Cele două piese-mamut redau însă esenţa Transatlantic în stare pură: arhitectură ultraelaborată, perfecţiune instrumentală, șaptezecisme cât încape.

Pe scurt, Kaleidoscope nu e decât o nouă capodoperă a acestui gen muzical oximoronic, care este rockul retro-progresiv actual.

(text apărut inițial pe metalfan.ro)