Sebastian Bach, Giv’Em Hell (Frontiers, 2014)

by Gabriel Szünder

Numai Dumnezeu ştie ce a făcut Sebastian Bach în cei şaisprezece ani care au trecut între Subhuman Race (pentru cei mai tineri: ultimul disc Skid Row) şi Angel Down, primul său album solo „normal”. Mai precis, ştim foarte bine ce a făcut Seb: a cântat pe Broadway, a jucat într-un serial TV, a apărut într-un reality show, a apărut în alt reality show, a apărut într-un al treilea reality show etc. A, şi a tot ameninţat lumea că va scoate un album country, care nu a mai apărut bineînţeles niciodată. (Să adăugăm totuşi, de dragul corectitudinii, că una dintre emisiunile TV amintite a fost sezonul doi al showului Gone Country, pe care domnul Bach l-a şi câştigat, aşa că ambiţiile sale de cântăreţ country au avut totuşi parte de recunoaştere publică.) Rămâne astfel întrebarea: de ce? De ce şi-a riscat cel mai carismatic frontman al anilor nouăzeci (OK, al doilea cel mai carismatic după Axl Rose) cariera muzicală într-un mod atât de stupid?

Sigur, în ultimii ani ai mileniului trecut au avut loc schimbări semnificative pe scena muzicală americană şi vremea cântăreţilor cu părul lung şi blond părea să fi trecut. Membrii Skid Row au înţeles însă foarte bine de unde bate vântul, astfel că Subhuman Race putea să sune în 1995 mai degrabă avangardist decât paseist. Aşa se explică probabil şi faptul că SR nu a îmbătrânit deloc în cei 19 ani, câţi s-au scurs de la apariţia sa. Bach trebuie să fi realizat şi el într-un final că această linie stilistică nu are voie să fie abandonată şi că, din acest punct de vedere, simplul fapt al concedierii sale din Skid Row nu poate reprezenta o scuză. Povestea se termină deci cu happy end, căci Bach şi Rachel Bolan par să-şi fi împărţit moştenirea Skid Row cu o înţelepciune solomonică: Slave to the Grind este al lui Bolan şi Solinger, Subhuman Race rămâne la Bach.

Astfel se explică aşadar lăudabila coerenţă stilistică a celor trei albume solo Sebastian Bach (celelalte două, cele cu coveruri, pot fi uitate.) Nu există într-adevăr mare diferenţă între Giv’Em Hell şi precedentul Kicking & Screaming (şi asta e bine), deşi între timp au avut loc schimbări majore de componenţă. Chitaristul / basistul Nick Sterling, căruia până nu demult Sebastian îi cânta osanale în absolut fiecare interviu, a dispărut în mod dubios, fiind înlocuit cu Devin Bronson, cunoscut pentru performaţa de a fi cântat cu Avril Lavigne (Doamne!), respectiv cu Duff McKagan care este un nume ceva mai mare în muzică (faţă de faptul că pe Angel Down a cântat Axl Rose, cooptarea lui McKagan nu este desigur ieşit din comun de impresionantă.)

McKagan (co)semnează o singura piesă (Harmony), se poate deci conchide că, cel puţin din punct de vedere componistic, prezenţa lui este mai degrabă discretă. Harmony este însă, prin stilul ei punk, o chestie tipic mckaganiană, căci ştim cu toţii că lui Duff îi place punkul. Aş fi fost, sincer, curios cum ar fi sunat albumul dacă McKagan s-ar fi străduit ceva mai mult, respectiv dacă Bach l-ar fi lăsat s-o facă. Giv’Em Hell este însă un produs sută la sută SB, chiar şi coverul April Wine (Rock n Roll Is A Vicious Game) pare să fi fost scos la înaintare doar pentru a depune mărturie despre dragostea lui Sebastian pentru muzica country. (Versiunea lui Seb este mai acustică – şi mai bună – decât originalul şi varianta acustică a versiunii, lipită pe post de bonus la capătul ediţiei japoneze a discului, este şi mai country.)

Dincolo de aceste ciudăţenii, Giv’Em Hell tună şi fulgeră în genul albumului Skid Row pe care l-am tot amintit (Hell Inside My Head este, în particular o piesă deosebit de puternică), când cu accente mai optzeciste (All My Friends Are Dead), când cu nuanţe mai melancolice (Push Away). Cu introul ei electronic, Push Away demonstrează în acelaşi timp că interesul lui Bach pentru inovaţie este încă viu. De cealaltă parte, Had Enough plăteşte în felul ei tribut frumoasei tradiţii a baladei rock. Singura verigă slabă a discului este Temptation şi asta în pofida riffurilor ultramasive de care are parte. (Cu astfel de înclinaţii, Devin Bronson trebuie să fi suferit serios pe lângă Avril Lavigne.)

Spre deosebire de Axl Rose, Sebastian Bach se află aşadar în formă mare, chiar dacă – mulţumită lui Richard Villa – arată pe coperta albumului ca un idiot. 

(text apărut inițial pe metalfan.ro)

Advertisements