Skindred, Kill The Power (DoubleCross, 2014)

by Gabriel Szünder

În domeniul metalului, ultima formaţiecuadevărat interesantă a fost Faith No More. Înainte de apariţia lor era greu de conceput că zidurile despărţitoare dintre muzicile „dure” şi diferitele genuri pop vor fi cândva demolate. În anii optzeci puritatea metalului era la mare preţ, influenţa nefastă a genurilor „comerciale” se cuvenea a fi combătută fără milă. FNM au pus însă capăt războiului rece şi au arătat că, la nevoie, orice fel de muzică poate fi altoită pe trunchiul venerabil al metalului. S-ar putea, din acest punct de vedere, afirma că până şi folk metalul de Billy Gould a fost inventat.

Este desigur ciudat că toată această libertate stilistică a produs aşa de puţină muzică originală. Formaţiile apărute începând cu a doua jumătate a anilor nouăzeci au făcut tot posibilul pentru a bagateliza marea descoperire FNM. În loc de revoluţie am avut parte de nu metal. De la primele albume ale lui Kid Rockîncoace nu s-a mai întâmplat de pildă nimic interesant în ce priveşte fuziunea dintre metal şi hiphop.

În acest context Skindred este una dintre trupele valabile. E greu de înţeles de ce n-au ajuns mai cunoscuţi, dar vina o poartă probabil tot nu metalul. Dub Warcum se numeaSkindredmai demulta pierdut cumva trenul nu metal, deşi undeva între Rage Against The MachineşiLimp Bizkit ar fi trebuit să fie loc şi pentru ei. Poate că muzica lui Benji Webbe a fost puţin cam prea bizară pentru gusturile americane, dar problema se poate să fi fost pur şi simplu aceea că formaţia nu s-a aflat la momentul potrivit în locul potrivit. (Dub War a fost o trupă din Ţara Galilor şi, după cum se ştie, e mult mai bine să fii din California decât din Ţara Galilor.) În orice caz, metamorfoza în Skindreda însemnat că Webb a lăsat-o mai moale cu hiphopul şi a apăsat puţin mai tare pe pedala reggae, dar în rest continuitatea dintre cele două formaţii este evidentă. La fel caDub War, șiSkindreda rămas în afara tuturor trendurilor.

Benji a afirmat că Kill The Power va fi mai tare decât tot ce a făcut Skindredpână acuma, dar astfel de texte nu prea ne mai impresionează în ultima vreme, sunt declaraţiile uzuale de promovare a unui nou album. Nu există într-adevăr o diferenţă uriaşă între KTP şi precedentul Union Black. Soundul noului disc este ceva mai electronic, ar fi fost însă surprinzător să nu găsim dubstep pe un material apărut în 2014. În Playing for the Devilde exemplu riffuiala a fost dată la minim, trupa încercând pesemne să creeze un soi de şlagăr raggacore-dubstep. Nu fără succes, de altfel. Mai puţin reuşite sunt Saturday și We Live, deşi cine vrea să asculte pop-punk în variantă Skindred s-ar putea să se bucure de ele. În felul lor, contribuie şi ele la diversitatea albumului, la fel caOpen Eyed, în care poate fi auzită şi o domnişoară cu nume de actriţă porno (Jenna G). Dincolo de acestea există bineînţeles şi un număr semnificativ de compoziţii reggae-metal cât se poate de solide pe album. Un exemplu bun ar fi Ninjasau piesa de titlu cu oarece influenţe Korn.

Dubstep, ne-dubstep, important e că Benji & compania fac muzică de plăcere. Asta se aude şi acesta e şi motivul pentru care e o plăcere atât de mare să-i asculţi.

(text apărut inițial pe metalfan.ro)