Wolfmother, New Crown (2014)

by Gabriel Szünder

Wolfmother sunt un fel de Negură Bunget ai retro rockului. Cel puţin în sensul că practică schimbările de line-up la nivel de sport extrem. Singurul punct fix al componenţei pare să fie Andrew James Stockdale, un tânăr puţin confuz din Brisbane, Australia, convins în mod evident că trupa se învârte în jurul lui. Asta, ce-i drept, ar fi putut să nu reprezinte o problemă. Jack White de exemplu ar fi în stare să scoată albume geniale şi cu vecinul de vizavi. Andrew însă nu este Jack şi se pare că talentul său componistic nu poate înflori chiar în orice condiţii. Căci fiecare nou album Wolfmother pare să fie mai slab decât precedentul.

Sigur, nu e mare pagubă. Toată lumea a avut în ultimii ani ocazia să se sature de rockul șaptezecist reîncălzit. Cu toate acestea, nu sunt probabil singurul întristat de lenta decădere a formaţiei australiene. Nu e vorba doar de faptul că Stockdale şi colegii lui concediaţi la trei ani după apariţia albumului eponim de debut au început să cânte muzica asta pe vremea când încă nu era o modă. Deşi merită să amintim măcar în treacăt că în 2005, când a ieşit Wolfmother, trupe ca The Answer şi Glyder nu erau încă pe niciunde – ca să nu mai vorbim de Graveyard, Night Flight Orchestra sau întregul fenomen ridicol al retro-rockului satanist. Datorită în primul rând deja amintitului Jack White, retro-rockul avea în primii ani ai noului mileniu o nuanţă de alternativ-indie şi tocmai hard rockul părea să fie neatins de noul val de nostalgie. Stockdale şi-a băgat însă mâinile mult mai adânc decât White în solul mănos al rockului anilor şaptezeci şi a scos la suprafaţă nu numai muzica Led Zeppelin ci şi ceva Black Sabbath, respectiv nişte chestii ca Blue Cheer sau Steppenwolf. Dincolo însă de efortul arheologic, membrii Wolfmother dădeau impresia că simt cu adevărat acest proto-hard-rock, că sunt capabili să compună în acest stil piese ce sună cu adevărat autentic (v. de ex. memorabila Woman.) În momentul de faţă putem din păcate concluziona că impresia a fost greşită şi asta e valabil pentru majoritatea trupelor ce se mişcă pe aceeaşi scenă ca Wolfmother. Cum se întâmplă de obicei, mulţi înţeleg forma, puţini înţeleg esenţa.

Preistoria albumului New Crown este atât de ridicolă încât ar fi fost de mirare ca Stockdale să iasă cu ceva valabil din studio. Povestea începe în februarie 2012, când Andrew şi-a mai dat o dată afară colegii (sau au plecat de bună voie, nu prea are importanţă), de data aceasta fiind vorba de Will Rockwell-Scott şi Aidan Nemeth, căci, cum ziceam mai sus, membrii fondatori Myles Heskett și Chris Ross plecaseră deja în 2008. Poanta e că despărţirea a avut loc la câteva luni după ce Andy anunţase că al treilea album Wolfmother e ca şi terminat şi urmează să fie lansat. Asta nu s-a mai întâmplat bineînţeles, în schimb Stockdale s-a pus să reînregistreze piesele deja compuse cu noii membri Hamish Rosser, Vin Steele și Elliott Hammond. Discul nu a mai apărut însă nici în varianta aceasta, cel puţin nu sub numele de Wolfmother. În aprilie 2013 maestrul Stockdale a anunţat că desfiinţează trupa-mamă şi scoate materialul sub forma unui album solo. (Discul a ieşit în cele din urmă sub titlul Keep Moving). La câteva săptămâni după asta Andrew s-a mai răzgândit însă o dată şi a adus la cunoştinţa lumii că intenţionează să reînfiinţeze formaţia. Drept consecinţă, la nici un an după Keep Moving, Stockdale a lansat, sub titlul de New Crown, un al doilea album solo. E drept că pe coperta noului disc scrie Wolfmother, dar piesele au fost compuse de Andrew Stockdale şi au fost înregistrate împreună cu Vin Steele și Ian Peres, care l-au acompaniat deja pe Keep Moving. (În plus, Stockdale apare şi ca producător al noului material.)

Greu de urmărit? Fără îndoială. Un lucru e însă clar: cândva după apariţia celui de-al doilea album Wolfmother (Cosmic Egg) Andy a pierdut firul. Asta ca să mă exprim politicos. Keep Moving nu a fost cu toate acestea neascultabil, dar nici o revelaţie n-a fost. Sincer vorbind nici New Crown nu este neascultabil. Există cântece bune şi aici. În mod concret primele cinci. Începând însă cu Feelings albumul se duce la dracu. Nu că piesele de pe a doua parte a discului ar fi neapărat proaste (chiar dacă Feelings în particular e o catastrofă), ele sunt mai degrabă neterminate. Sunt schiţe de piese, un fel de post-its muzicale, în cel mai bun caz nişte demouri.

Rămâne desigur întrebarea ce l-a determinat pe Andrew Stockdale să scoată aşa ceva ca al treilea album Wolmother. Dacă primele cinci piese ar fi apărut de exemplu sub forma unui EP, Andy nu ar fi avut de ce să se ruşineze. Aşa, are.

(text apărut inițial pe metalfan.ro)