Periphery, Clear EP (Sumerian, 2014)

by Gabriel Szünder

Eu zic că dacă ai peste treizeci de ani nu prea merită să-ţi baţi capul cu Periphery, sau cu întregul fenomen djent, căci, hai să fim serioşi, trebuie să fii un copil al internetului ca să-ţi placă aşa ceva. Cam ca Misha Mansoor, chitaristul fabuloasei formaţii americane. Mansoor, trebuie să recunoaştem, este un tip de avangardă. Unul care simte pulsul vremurilor. Cariera lui Mansoor ilustrează cât se poate de bine schimbările ce au avut loc pe scena muzicală – şi nu numai, cum ar veni – în ultimii zece-douăzeci de ani. Misha şi-a făcut trupă pe net, a început să-şi disemineze muzica pe net şi a mai şi inventat un stil care sună ca internetul.

Originalitatea soundului djent este desigur discutabilă, dar spiritualitatea mişcării este cu siguranţă nouă. Și lipsită de orice legătură cu rock n’ rollul. Periphery îşi găseşte destul de uşor locul printre formaţiile actuale de metal progresiv – există într-adevăr aşa-numite asemănări de familie – dar trupa are în realitate mult mai multe în comun cu, să zicem, The Knife decât cu Queensryche.

În condiţiile astea, EP-ul Clear are o importanţa specială. Este pentru prima dată când muzica Periphery sună cu adevărat a metal. Metal „modern” dar metal totuşi. Este pentru prima dată când muzica Periphery poate fi ascultată cu plăcere, deoarece pare a fi făcută de plăcere. Este, în fine, pentru prima dată când Misha și colegii săi nu mai vor să rupă neapărat gura târgului. În plus, EP-ul se constituie într-o dovadă răsunătoare a faptului că membrii Periphery au ascultat în tinereţea lor nu prea îndepărtată şi altceva în afară de Meshuggah. Asta pare să fi fost de altfel intenţia explicită a muzicienilor – să-şi reviziteze influentele muzicale – căci, în afară de o uvertură scrisă în comun, EP-ul conţine şase compoziţii individuale. Clear este deci un proiect solo de grup. (Cândva demult au făcut și Pink Floyd ceva de genul ăsta, deşi nu sunt convins că Mansoor a auzit de Ummagumma.)

Rezultatul este de-a dreptul uimitor. Dacă pentru Periphery II îţi trebuiau nervi de otel, Clear începe cu o piesă atât de aerisită, atât de ludică, atât de exuberantă încât ai impresia că The Summer Jam provine de la Coheed and Cambria și nu de la Jake Bowen, celălalt chitarist al maşinăriei djent cunoscute sub numele de Periphery. Feed the Ground a bateristului Matt Halpern continuă apoi cu aceeaşi voioşie, deşi ca stil e mai apropiată de Disturbed. Oricum, FTG e în mod clar cea mai melodioasă piesă de pe EP. The Parade Of Ashes, scrisă de vocalistul Spencer Sotelo e şi ea destul de „nu”, dar, datorită în primul rând efectelor industriale, duce cu gândul mai degrabă la Static-X. Lui Spencer îi revine un rol important şi în Pale Aura, cântecul compus de Mark Holcomb. E o chestie destul de brutală Aura asta (cu ceva influente death), dar Mark îi adaugă o nuanţă de Faith No More, dovedind cu ocazia asta că a învăţat şi el, la fel ca toată lumea, câte ceva de la Mike Patton. Contribuţia lui Mansoor (ce poartă titlul Zero) este, cum era de aşteptat, riguros peripherială, dar nici de Extarneous, piesa lui Adam „Nolly” Getgood nu se îndepărtează foarte mult de la linia oficială. Ambele sunt compoziţii instrumentale.

EP-ul sugerează în cele din urmă că Misha Mansoor lucrează zilele astea la redefinirea dinamicii interne a trupei. Periphery III s-ar putea să fie albumul marilor surprize. Indiferent însă de ce va aduce viitorul, Clear rămâne un experiment interesant. Păcat că arată ca noul disc al lui Kanye West. Nicicum, adică.

(text apărut inițial pe metalfan.ro)