Gaura din zidul lui Roger Waters. Portretul artistului la bătrâneţe (2)

by Gabriel Szünder

Faţă de semnificaţia destul de banală a dărâmării zidului construit pe scena de la Berlin, în 2010 metafora zidului a fost reinterpretată într-un mod mult mai complex. Ideea capitală ce stă la baza noului show e că Waters are ceva de spus şi la începutul secolului XXI, respectiv că zidul este la fel de semnificativ acum ca în 79. Mai mult, se poate afirma probabil că The Wall Live 2010 a fost conceput ca testamentul spiritual al lui Roger Waters.

În 2010 zidul este suportul pe care sunt proiectate fantomele politice care bântuie mintea lui Waters. Inutil de spus că unele dintre acestea sunt problematice. Imaginea avionului care, în loc de bombe, aruncă cruci, stele ale lui David, semiluni şi logouri ale unor companii multinaţionale este de exemplu cel puţin simplificatoare. (În treacăt fie spus, un grup de artişti rock i-au cerut lui Roger Waters să scoată steaua lui David măcar de pe porcul zburător, ceea ce maestrul a refuzat să facă). Mult mai impresionantă e proiectarea pe zid a fotografiilor unor soldaţi şi civili omorâţi în diferitele conflicte armate ale secolului XX şi XXI. (Fotografiile provin, se pare, de la rudele celor căzuţi.) Şirul imaginilor este deschis de chipul lui Jean Charles de Menezes, bărbatul brazilian împuşcat în 22 iulie 2005 de poliţia londoneză, care l-a confundat cu unul dintre presupuşii organizatori ai atacului cu bombă ce avusese loc cu o zi înainte. În mod normal, zidul, care funcţionează astfel ca metafora strigătului mut al celor ucişi, nu trebuia să mai poată fi dărâmat. Dar la capătul spectacolului el este bineînţeles dărâmat. Pentru a fi reconstruit pe o altă scenă.

Locul diferitelor instituţii care-l oprimă pe Pink în povestea iniţială (familie, şcoală etc.) este luat acum de puterea şi de ideologia de stat. Nimeni nu pare să fi observat că muzica scrisă pentru Wall-ul din 79 nu se potriveşte cu noul concept şi nu o fac nici textele. Este cu toate acestea posibil ca showul să fie interpretat în mod coerent. Pink nu mai apare ca vedeta transformată în dictator (real sau imaginar), ci ca simbolul transformării puterii de stat (şi nu numai, cum ar veni) în spectacol. Noua formă a showului reflectă astfel meditaţiile lui Waters asupra transformărilor structurale ale puterii intervenite în ultimele decenii. Nu că în 79 natura spectaculară a puterii nu ar fi fost evidentă, dar muzicianul era preocupat pe vreme aceea de altceva.

Cristian Tudor Popescu, într-unul dintre accesele sale proverbiale de stupizenie, a scris după concertul de la Bucureşti că „domnul Waters habar n-are ce înseamnă să te trezeşti dimineaţă după dimineaţă într-o dictatură adevărată.” Foarte adevărat. Domnul Waters într-adevăr nu are habar despre ce înseamnă o dictatură „adevărată”. Spre lauda sa, nici nu are astfel de pretenţii. Poate nici nu merita amintită intervenţia marelui CTP, dar din perspectiva unor astfel de abordări, concepţia spectacolului pare cu adevărat complexă. Nu falsitatea sau „ipocrizia” e problema showului. Showul e autentic şi la fel e şi Roger Waters – un reprezentant autentic al generaţiei 68 (unul mult prea subtil pentru Cristian Tudor Popescu, după câte se pare). În această calitatea a sa, Waters oferă exact ceea ce aşteaptă lumea (adică: urmaşii generaţiei 68) de la el: un mesaj „anti-sistem” confuz şi un mesaj pacifist diluat. Şi le pune în scenă sub forma unui kitsch. A unui kitsch politic, de bună seamă. Acesta este ultimul cuvânt al lui Roger Waters. Astfel el mai reuşeşte să pună o dată degetul pe limitele – respectiv pe caracterul iluzoriu – al aşa-zisei revoluţii rock.

În ce priveşte acum showul, el chiar este impresionant. Asta rămâne adevărat în pofida faptului că e construit dintr-o serie de gadgeturi (avioane, porci zburători etc.), care peste zece ani vor părea preistorice. Ceea ce-l diferenţiază de o serie de alte spectacole pop şi rock contemporane este – în afară de caracterul său conceptual – excesul. La o lectură grăbită, asta ar putea să pară neimportant, dar nu este. Cum spunea Umberto Eco în faimosul său text despre Casablanca, acumularea hiperbolică de banalităţi ne permite uneori să întrezărim sublimul.

Dimensiunile showului pun însă o problemă interesantă. De câţiva ani, relaţia publicului cu muzica live s-a schimbat, şi asta fără legătură cu ceea ce se întâmplă pe scenă. Dincolo de un anumit nivel (de celebritate al artistului sau al formaţiei), spectatorul care plăteşte preţul biletului se aşteaptă să fie uluit, se aşteaptă să vadă ceva nemaivăzut. (Ceea ce înseamnă desigur că în realitate nu va vedea nimic nou.) Schimbarea cu adevărat importantă ţine – Maurizio Ferraris s-ar bucura – de apariţia telefonului mobil.

Mai demult participarea la concertele rock putea fi la o adică considerată, dincolo de un exerciţiu de idolatrizare, o experienţă dionisiacă. Acum locul aceste experienţe comunitare (tribale) brute a fost luat de una individuală şi virtuală. Lumea merge mai nou la concerte cu telefonul mobil şi o face pentru a avea ce să posteze pe Facebook şi pe YouTube. Pentru a reproduce deci experienţa comunitară în spaţiul virtual. În aceste condiţii, showul lui Roger Waters poate apărea şi ca o ultimă revoltă a vechii generaţii, ca o ultimă tentativă de a reafirma vechea idee a muzicii rock. Ideea iniţială. Spectacolul The Wall pare a fi fost conceput astfel încât să fie prea „mare” pentru a încăpea pe ecranul telefonului mobil. Ceea ce nu înseamnă bineînţeles că nu a fost pozat şi filmat din public.

Există în cadrul spectacolului, care – inutil de spus – este în totalitate opera lui Waters (nu el l-a regizat propriu-zis, dar a avut control artistic total), două momente semnificative prin autoreflexivitatea lor. Când Waters apare la începutul showului îmbrăcat într-o uniformă ce aminteşte de cea nazistă, sensul imaginii excede semnificaţia iniţială bazată pe storyline-ul albumului. Waters este de acum Pink, el este Pink deja de câteva decenii. Personajul pe care l-a creat va fi desigur judecat la sfârşit, dar această judecată nu mai are acelaşi sens ca pe albumul original. Căci Roger Waters a refuzat în mod evident să fie judecat. Sau poate că s-a judecat singur. Dacă e însă aşa, atunci se pare că a fost achitat.

Mai târziu, când protagonistul apare cântând Comfortably Numb într-o deschizătură a zidului imens construit pe scenă, efectul imaginii este oarecum invers. Imaginea, însoţită de cântecul care vorbeşte despre fragilitatea personalităţii, aproape că se constituie într-un „moment al adevărului”. Waters apare complet pierdut şi nesemnificativ prin comparaţie cu imensitatea instalaţiei scenice. Impresia că el este prizonierul acestui artefact pe care l-a creat cu mulţi ani în urmă este deosebit de puternică. Pentru câteva minute, spectacolul însăşi pare să fi fost pus în scenă, strivitor, autotelic şi atotputernic.

Pentru ca aggiornamento-ul ideologiei „Zidului” să fie complet, nu numai Roger Waters ar fi trebuit să cânte într-o gaură a zidului. Ar fi trebuit construit un zid în faţa scenei, cu câte o deschizătură pentru fiecare spectator. Fiecare ar fi putut să-şi ocupe astfel locul cu telefonul mobil în mână. Cândva pe viitor, probabil că se va putea face şi asta.

[varianta iniţială a acestui text a apărut aici: http://orizont.eu/zidul-plangerii-a-fost-daramat-scurta-privire-asupra-mintii-lui-roger-waters/%5D