Gaura din zidul lui Roger Waters. Portretul artistului la bătrâneţe (1)

by Gabriel Szünder

Ediţia 2010-2013 a showului The Wall Live este fără îndoială unul dintre cele mai impresionante spectacole rock puse vreodată pe scenă. Poate cel mai impresionant. Poate nu. Dar este mare. Este în mod sigur unul dintre cele mai scumpe. Costurile de producţie ale turneului au fost estimate la 60 de milioane de dolari.

De ce a simţit oare artistul, care nu demult a împlinit vârsta de 70 de ani, nevoia de a mai prezenta o dată live o operă rock compusă cu multe decenii în urmă? Poate a dorit să-şi reanimeze contul bancar, dar nu ne ocupăm cu interpretări vulgare. Domnului Waters i s-a pus de altfel această întrebare şi motivele au fost, se pare, două: 1. În condiţiile tehnice ale anilor optzeci un astfel de show ar fi fost prea scump (adică nu ar fi fost rentabil). 2. În anii optzeci nu exista tehnica necesară construirii unei instalaţii scenice capabile să facă dreptate conceptului artistic al albumului.

Primul răspuns este desigur neinteresant. Al doilea nu. Cunoscând însă declaraţiile lui Waters din anii optzeci, sună şi acesta ciudat. În perioada aceea Roger era dezamăgit de transformarea rockului în spectacol, în show business, motiv pentru care, după înregistrarea unui ultim album intitulat The Final Cut, a şi plecat din Pink Floyd. Rockul nu mai este muzică, spunea el pe vremea aceea, a devenit idolatrie. Idolatria succesului. Afirmaţiile astea au fost adevărate atunci şi sunt adevărate şi acum. Acum sunt şi mai adevărate. Multe s-au schimbat însă de atunci, printre altele statura lui Roger Waters, care a devenit şi mai imensă. O fi fost Waters pe vremea aia vedetă, dar acum e un pop-icon. Putem astfel discerne în revenirea lui la The Wall o drăguţă turnură dialectică: vacuitatea showului rock trebuie deconstruită prin înscenarea unui show şi mai spectaculos.

Nu vom interpreta cu toate acestea contradicţiile din declaraţiile watersiene ca un caz de ipocrizie. Vom remarca însă că în ziua de azi Roger Waters este ceea ce este inclusiv (mai ales?) datorită albumului (fenomenului?) The Wall. Şi asta nu e lipsit de importanţă. Nu e lipsit de importanţă faptul că Waters e acela care poartă prin lume spectacolul multimedia The Wall. Dacă ar fi făcut-o Pink Floyd – cu sau fără Waters, dar mai ales cu – ar fi fost vorba despre un turneu Pink Floyd. Dacă The Wall ar fi fost pus pe scenă ca o simplă rock opera (tot fără Waters) ar fi fost o simplă rock opera. În forma în care a ajuns însă pe scenă în 2010, Zidul este ceea ce este deja de decenii întregi: un simptom al personalităţii lui Roger Waters.

Merită revenit acum la declaraţiile lui muzicianului, care trimit spre cel mai înduioşător mit al lumii rock, acela după care a existat cândva – în anii şaizeci-şaptezeci – o epocă de aur în care rockul era artă. Nu că nu ar fi fost. Într-un sens antropologic-sociologic al termenului, rockul a fost într-adevăr artă în anii şaizeci-şaptezeci şi mai este şi acum. Mitul spune însă că a existat o perioadă în care rockul nu era pur şi simplu un produs mediatic ce contribuia la consolidarea mult-iubitei noastre societăţi a spectacolului, ci, cel puţin în anumite forme ale lui, evolua în afara acesteia şi independent de aceasta. În „anumite” cazuri, rockul reuşea deci să se folosească de regulile şi instituţiile societăţii de consum (care erau oricum date de la început: concerte, showuri, vânzări de discuri etc.) în scopuri artistice. Astfel de scopuri nu erau pur estetice, aveau şi o componentă politică şi promisiunile rockului – care nu au mai fost ţinute niciodată – erau în ultimă instanţă înrădăcinate în contextul politic, social şi cultural general al anilor şaizeci-şaptezeci.

În acel context Pink Floyd a reuşit să impună în rock un concept, să-i zicem formal de artă, unul care nu mai este reductibil la sensul antropologic-sociologic. Perioada aceea a fost într-adevăr una specială – sau măcar diferită de a noastră – prin faptul că rockul suporta încă asemenea experimente, reuşea adică să rămână un gen popular în pofida unor astfel de avangardisme. Avangarda nu era adică un eufemism pentru marginalitate, ci putea să fie avangardă în sensul etimologic al cuvântului. Rockul era deschis spre înnoire, avea o dinamică internă „sănătoasă”. Încă o dată: în această configuraţie Pink Floyd a avut un rol esenţial, probabil cel mai important rol şi asta fără legătură cu faptul că membrii ei nu erau cei mai geniali şi cei mai virtuozi muzicieni ai perioadei (Steven Wilson dixit.) Experimentele lor avangardiste şi psihedelice au fost interesante nu numai în sine, dar au arătat foarte clar care sunt limitele până unde poate fi dusă muzica rock.

În acel context, „integritatea artistică” a muzicianului nu era pesemne compromisă de condiţiile de comunicare ale artei. Mai târziu însă , când a început decăderea, aceeaşi integritate artistică cerea deja sacrificii personale. De exemplu, ca Roger Waters să părăsească Pink Floyd. Adică să renunţe la brandul Pink Floyd, la valoarea de piaţă a brandului Pink Floyd, căci în rest Waters a făcut exact acelaşi lucru şi după The Final Cut, ca înainte de acesta. În acord cu o astfel de concepţie, este perfect OK ca Waters – care n-a mai scos un album solo din 2005 – să trăiască acum pe contul gloriei Pink Floyd, căci, celebra sa despărţire de grup din 1985 i-a salvat integritatea artistică, i-a cimentat calitatea de artist autentic pentru totdeauna etc. Astfel, adevărata moştenire a anilor şaizeci-şaptezeci stă în faptul că asigură capital de imagine pentru „artişti” ca Roger Waters, respectiv bază pentru nesfârşitele smiorcăieli despre comercializarea rockului.

Numai că, cum spuneam mai sus, Pink Floyd a ajuns destul de repede la graniţele rockului. Pentru Pink Floyd, la fel ca pentru Yes sau Emerson, Lake and Palmer anii nebuni au durat destul de puţin. Pe când a apărut The Wall, Pink Floyd era deja o formaţie complet diferită într-un context cultural complet diferit. O formaţie însă care nu a renunţat la pretenţiile ei artistice. Dacă se trece peste bombasticismul soundului (şi al conceptului), respectiv peste ambiţiile lui Roger Waters de compozitor de operă, e destul de clar că pe The Wall Pink Floyd era deja un soi de formaţie de folk urban, cel puţin la fel de apropiată de modelul Bob Dylan, ca de cel definit de ei înşişi cu ceva ani în urmă. Asta aşa, cu bunăvoinţă, căci la şase-şapte ani după Berlin-ul lui Lou Reed, The Wall putea să sune a pop-rock încă pe atunci. Chiar dacă a apărut în noiembrie 1979, The Wall era deja un album al anilor optzeci. În 85 clipul Mötley Crüe Smokin in the Boy’s Room avea deja mai multă justificare decât Another Brick in the Wall Pt. 2.

Acesta este The Wall-ul la care revine Roger Waters la începutul secolului XXI. La care revine şi pe care-l reinterpretează. Căci nu este vorba doar de nouă punere în scenă, ci de o resemnificare a operei. O resemnificarea ce ţine însă exclusiv de punerea în scenă. Muzica este aceeaşi, cuvintele sunt aceleaşi. Forţa spectacolului The Wall Live 2010-2013 ţine tocmai de faptul că conţinutul iniţial a putut fi reinterpretat, fără a schimba o iotă sau o notă muzicală. (Există propriu-zis câteva completări muzicale, dar acestea sunt nesemnificative). Dacă Roger Waters ar fi înregistrat de exemplu un The Wall 2, adaptat noilor vremuri, efectul ar fi fost altul. Relaţia dintre cele două ar fi fost, ca să zic aşa, mult prea discursivă.

Până la urmă, cea mai mare invenţie a albumului The Wall este desigur zidul. „Zidul” este una dintre cele mai puternice metafore ale culturii pop. E atât de puternică încât a ajuns să funcţioneze ca un semnificant gol – aflat la dispoziţia oricui, chiar dacă Waters trăieşte se pare cu impresia că deţine monopolul asupra semnificaţiei zidului.

Povestea iniţială a albumului urmăreşte, după câte se ştie, biografia personajului Pink, cu un tată căzut în al doilea război mondial, tiranizat de mama care îl creşte şi de profesorii care îl educă. (Nu degeaba Mother şi Another Brick in the Wall 2 sunt cele mai bune compoziţii de pe album. Coincidenţa face ca ambele să fi fost scrise împreună cu David Gilmour, dar asta n-are legătură cu tema de faţă). Pink ajunge în cele din urmă star rock şi îşi construieşte o persona modelată după dictatorii secolului XX. Aici zidul este o metaforă a claustrofobiei, a izolării psihotice de lumea „reală” etc.

În deceniile de după apariţia albumului iniţial, nu numai că metafora zidului a fost absorbită de cultura pop, dar a fost în acelaşi timp resorbită integral de personalitatea lui Waters. Roger Waters, care începând cu anii optzeci nu s-a mai remarcat ca muzician original, a lucrat în mod constant la consolidarea staturii sale de compozitor wagnerian absolut al rockului şi The Wall a ocupat bineînţeles un loc central în această poveste. Fiind marea operă a lui Waters, ea nu putea fi scoasă de la naftalină decât la ocazii speciale. Şi fiind vorba de Waters, ocazii speciale înseamnă evenimente măsurabile la standardele istoriei universale. Astfel, în acord cu afirmaţia sa, după care The Wall nu va mai fi pus în scenă decât după căderea zidului Berlinului, în 1990 a fost organizat un spectacol în capitala germană. Istoria îl ajunsese din urmă pe Roger Waters.