The Cult is Luna (Kultika, „The Strange Innerdweller”, 2013)

by Gabriel Szünder

Mai nou trendurile se nasc moarte. Faine erau vremurile când casele de discuri umblau după câte un nou Guns n’Roses, cu calapodul într-o mână şi dolarii în cealaltă. Atunci măcar avea sens să fii alternativ.  Acum nici nu mai ai pe cine să dai vina. Cel mult pe internet. Sute şi mii de trupe stau la pândă peste tot în lume, pregătite să reproducă până în ultimele detalii fiecare sound ceva mai inovator. Acum se practică clonarea voluntară. Toată lumea ştie despre toată lumea, nu mai există nici măcar posibilitatea ca muzicieni ceva mai deschişi la minte să aproximeze pe cont propriu un stil ceva mai original, urmând ca trendul să se compună apoi pe baza „asemănărilor de familie” dintre astfel de experimente. Să apară ca un sistem deschis, ca un set de posibilităţi. Acum trendul se naşte gata făcut. Şi gata expirat. Este aproape imposibil să mai faci diferenţa între simpli imitatori şi cei care mai sunt totuşi capabili să impregneze moda cu propria lor personalitate. Mai ales în cazul unui stil atât de volatil cum este post-rockul. Sau post-metalul.

Nu, Kultika nu e o clonă. Nu pentru asta am spus cele de mai sus. Deşi n-o să înţeleg niciodată de ce dracu trebuie să-ţi botezi trupa Kultika, când există una numită Cult Of Luna. Înrudirile stilistice le-am fi ghicit şi singuri. Deşi cine ştie, poate tânăra generaţie nu mai e capabilă de aşa ceva. Aşa că: da, Kultika se mişcă pe aceeaşi linie ca şi Cult Of Luna. Sau şi mai bine: dacă îţi place Cult Of Luna sau, să zicem, Downfall Of Gaia, fă bine şi ascultă şi Kultika.

Departe deci de mine intenţia de a trata Kultika ca o variantă timişoreană de COL. Nici n-o să mai amintesc numele formaţiei suedeze. Insects, de exemplu, a doua piesă a albumului Kultika sună ca un fel de Meshuggah trecut prin black metal. Nişte psihedelisme post mai apar şi acolo, dar Insects e o chestie brutală, oricum. The Strange Innerdweller, piesa de titlu, este o altă mare realizare. Aproximează genul inexistent al cyberpunkului neopăgân. E soundtrackul invaziei extraterestre a tuturor abominaţiilor ieşite din subconştientul lui Lovecraft. (Deşi, dacă bine am înţeles, porneşte de la Horace Walpole.) Încărcătura emoţională din Devouring Vibe m-a făcut să mă gândesc la Unbekannte, albumul de fericită amintire a formaţiei Kistvaen, respectiv la performanţa vocală a lui Fane-cel-cu-multe-nume. Escape Into Salvation încheie albumul pe un ton destul de meditativ. Cel puţin prin comparaţie cu celelalte. Nu este cea mai bună piesă, dar e cea mai lungă.

În vremurile bune de demult eram obligaţi să dăm bani pe orice căcat de muzică (asta bineînţeles în cazul în care n-o „înregistram” de la prieteni binevoitori) şi ascultam la nesfârşit fiecare disc şi fiecare casetă, că erau singurele pe care le aveam. Drept consecinţă nu m-am obişnuit încă nici acum cu accesul gratuit la albume aşa de excelente ca The Strange Innerdweller (la un moment dat materialul era downloadabil gratuit, nu ştiu dacă mai este şi acum). Mi se pare miraculos.  Serios. Ceva absolut ireductibil la mersul normal al lumii. Ieşită din comun e şi calitatea muzicii de pe Innerdweller, considerând că e vorba totuşi de un album de debut (trupa a mai avut un EP în 2009). Ştiu că Fulmineos, spiritus rectorul Kulticii, a trecut prin 140 de alte formaţii (printre altele Negură Bunget), dar chiar şi aşa.

Voi încheia cu un extras dintr-un interviu cu Fulmineos. Deoarece îmi plac asocierile dintre Proust şi metal:

„Conceptul albumului se împarte în două dimensiuni de fapt, prima este o poveste telurică, umană, exterioară, iar cea de-a doua este un concept imanent, intern, dinăuntrul personajului care este expus prin tehnica stream of consciousness (regăsită, spre exemplu, în romanul lui James Joyce, Ulise sau la Marcel Proust – În căutarea timpului pierdut) în care totul este narat din perspectiva psihică a personajului, nemijlocit. Fiecare piesă este o etapă în desfăşurarea acestui proces. Pe parcursul acestei acţiuni, mai apar motivul nietzschean al Übermensch-ului, elemente din Geneză, principiul Hierogamiei şi referiri la credinţe străvechi animiste.”

N-ar fi stricat câte o referinţă şi la Ghilgameş şi Heidegger, dar să avem răbdare. Poate data viitoare.