Între morți fie vorba (Trioscapes, Separate Realities, Metal Blade, 2012)

by Gabriel Szünder

Una dintre cele mai interesante apariţii discografice ale anului 2012 a fost fără îndoială albumul de debut Trioscapes. Drept consecinţă a trecut aproape neobservat. Nu că nu s-ar fi scris deloc despre el. S-a scris, dar asta mai ales datorită faptului că Trioscapes e proiectul lui Dan Briggs, basistul aproape-genialei formaţii de metalcore progresiv Between The Buried And Me. De aici, şi o serie confuzii. Casa de discuri a ţinut neapărat să marketeze discul ca „rock progresiv” – mă rog, trebuiau luate în considerare şi sensibilităţile fanilor BTBAM –, muzica a ajuns pe mâna unor critici care n-ar asculta probabil jazz-rock nici de i-ai pica cu ceară, iar din perspectiva receptării publice albumul a căzut în gol. S-a scufundat ca piatra în ulei, cum ar zice Patapievici.

Bine, nu e de mirare. Pentru majoritatea fanilor jazz – care oricum nu ascultă chestii apărute la Metal Blade Records – muzica de pe Separate Realities sună cam prea „brutal” (cum scria cineva pe un forum), iar în ce-i priveşte pe ceilalţi… well, it ain’what they call rock and roll. Walter Fancourt, saxofonistul sălbatic al grupului, a adoptat de altfel o interpretare similară, afirmând într-un interviu că pentru rockeri Trioscapes va suna probabil a jazz, iar pentru fanii celui din urmă gen va suna a rock. Nu e clar desigur dacă asta reprezintă un motiv de bucurie sau de tristeţe pentru domnul Fancourt.

Deci Dan Briggs, basistul aproape-celebrei formaţii Between The Buried And Me, un tânăr de douăzeci şi ceva de ani, cu un trecut în muzicile hardcore şi metal s-a întâlnit cândva în vara anului 2011 cu doi prieteni cu antecedente ceva mai exotice – deja amintitul Walter Fancourt şi bateristul Matt Lynch – pentru a înregistra o piesă compusă John McLaughlin. Doar aşa, de amorul artei. Piesa în cauză e Celestial Terrestrial Commuters, apărută iniţial pe Birds Of Fire, al doilea disc Mahavishnu Orchestra. Aşa s-a născut proiectul Trioscapes, respectiv albumul Separate Realities. Emoţionantă poveste. Ai zice că trăim într-o lume normală.

Pentru a înţelege personalitatea ansamblului din Atlanta, trebuie văzut în primul rând ce au făcut cei trei muzicieni cu Celestial Terrestrial Commuters. Spre lauda lor, Briggs & Co nu arătat nici un fel de respect faţă de original. Au aruncat-o în aer, cum ar veni şi au recompus-o apoi prinzându-i fragmentele din zbor. Odată cu contribuţia lui John McLaughlin a dispărut şi orice element transcendent din piesă, dar tocmai pe asta au mizat tinerii americani. Motorul variantei Trioscapes – de fapt al muzicii Trioscapes în general – este Walter Fancourt. Iar, Walter chiar dacă a învăţat una-alta de la Albert Ayler, e de fapt un enfant sauvage al saxofonului. Deci de transcendenţă oricum nu mai putea fi vorba. Dan Briggs cade şi el din hybris în hybris, dar altfel cu greu ar fi putut să ţină pasul cu Fancourt. Eleganta compoziţie Mahavishnu Orchestra este astfel transformată într-un dezmăţ muzical de aproape şase minute.

Vor fi fiind unii cărora asta li se va părea un sacrilegiu, dar fapt e că Trioscapes au prins ceva din spiritul iniţial al experimentelor de fuzionare a jazzului cu rockul. Să fim sinceri, în 2012 rock (progresiv) nu mai înseamnă Supertramp şi Jethro Tull. Chiar dacă în momentele în care cântă la fluier (v. Curse Of The Ninth) Walter Fancourt pare să plătească o veche datorie faţă de Ian Anderson.

Separate Realities conţine cinci compoziţii originale, care în felul lor reflectează toate asupra operei lui McLaughlin din anii şaptezeci. Dovadă că Celestial Terrestrial Commuterst îşi găseşte foarte uşor locul pe disc. Blast Off, piesa care deschide albumul e chiar aşa de feroce cum sugerează titlul şi funcţionează ca un fel de declaraţie de intenţii. Punk instrumental fără chitară electrică şi fără punk. Vorba vine. Căci punkul este un concept relativ. O fi sunând Trioscapes brutal, dar faţă de ce a făcut John Zorn cu Naked City, Blast Off este culmea clasicismului, apogeul cartezianismului. Grupul lui Dan Briggs urmăreşte mai degrabă realizarea ordinii prin haos şi faptul că asta le şi iese (exemplu perfect: Wazzlejazzleboff) i se datorează în mare măsură lui Matt Lynch, care oferă o bază ritmică solidă pentru extravaganţele celorlalţi doi. Gemini’s Descent închide apoi festivităţile într-un mod care ar putea fi numit – cel puţin prin comparaţie cu ce se întâmplă până atunci – introspectiv.

Ar fi frumos ca Separate Realities să aibă cândva o continuare. Ar fi interesant de văzut de ce ar fi capabili cei trei muzicieni după mai mulţi ani de cântat împreună. Deocamdată valoarea acestui album stă tocmai în spontaneitatea lui. Respectiv în faptul că nişte outsideri au reuşit să scuture puţin un gen destul de adormit.