BLOODY ROOTS, GRIMEGOD, BACKLASH @ Flex, Arad, 07.01.2012

by Gabriel Szünder

De obicei nu se întâmplă mare lucru când o trupă bună – foarte bună – din Ungaria cântă la Arad, acum a fost însă altfel. Flexul a fost plin, cele două (trei?) formaţii au dat concerte memorabile, atmosfera a fost sărbătorească şi tovărăşească – cine îşi poate dori un început de an concertistic mai bun?

Din motive obscure dar fără îndoială obiective BACKLASH au cântat ultimii. Asta s-a întâmplat bine peste miezul nopţii, aşa că nu pot relata decât despre prima piesă, care – în ton cu sfârşitul concertului anterior – a fost Territory. Degeaba, adevărată e vorba care spune să nu trimiţi nişte băieţi să facă treaba unor bărbaţi. Dacă BLOODY ROOTS au arătat cum se cântă SEPULTURA în mod convingător, BACKLASH au arătat că deşi oricine poate cânta SEPULTURA nu toată lumea ar trebui s-o facă. În principiu nu e nimic în neregulă cu faptul că membrii BACKLASH sunt liceeni – aşa sunt şi cei CROSSHAIR. Nu vârsta e problema ci că în timp ce ultimii sunt nişte copii-terorişti ai undergroundului, primii par a fi permanent între două baluri ale bobocilor. Oricum, pentru băieţii BACKLASH cele două concerte cu BLOODY ROOTS sigur au însemnat mult, căci e absolut imposibil să fii tânăr thrasher ungur şi să nu-l idolatrizezi pe Schmiedl „Smici” Tamás.

Pe GRIMEGOD i-am văzut de nenumărate ori – întâmplarea face că ultima dată tot înainte de BLOODY ROOTS, la festivalul de fericită amintire Monsters of Metal, organizat de aceeaşi persoană inimoasă care s-a ocupat şi de evenimentul despre care este vorba aici – dar niciodată într-o formă atât de mare. Serios, se simte când nişte muzicieni vor să dea maximul şi merită pentru asta tot respectul. O noutate pe frontul GRIMEGOD ar fi că au cântat din nou cu o fată. Whos that girl, cum ar zice Madonna. I-am ascultat ultima dată într-o formaţie asemănătoare la ediţia din 2009 a festivalului Rock pe Mureş. Diferenţa e că amazoana de atunci – care accidental ştiu că se numea la fel ca răposatul preşedinte chinez (Mao) – era mai curând un accesoriu, noua companioană a lui Tubi având de oferit mai mult din punct de vedere muzical.

Două concluzii după concertul din 7 ianuarie. Unu: în pofida faptului că SHEOL funcţionează în ultima vreme în zona Aradului ca un fel de rising stars, GRIMEGOD rămâne trupa arădeană definitivă. Doi: GRIMEGOD se bucură – vorba vine – în continuare de mai puţină atenţie decât ar merita. Şi în final o întrebare: what the fuck se întâmplă cu Roads?

La festivalul de are ziceam, au cântat nu numai BLOODY ROOTS ci şi trupa-mamă a lui Schmiedl Tamás, MOBY DICK. Era deci normal ca Smici să tragă o linie de demarcaţie clară între cele două formaţii. Aici n-a fost nevoie de aşa ceva şi piesele de pe albumul de debut BLOODY ROOTS au putut fi amalgamate cu moştenirea MOBY DICK, respectiv cu cele două coveruri uzuale SEPULTURA. Nu e vorba de faptul că BLOODY ROOTS n-ar avea suficient material propriu. Piesele MOBY DICK dau o dimensiune istorică celor BR şi continuitatea stilistică dintre cele două trupe poate fi interpretată în sens pozitiv. Asta e lumea muzicală în care Schmiedl Tamás se simte bine şi cu care publicul a ajuns să-l identifice. Apoi, chiar în varianta puţin probabilă că, pe baza albumului scos anul trecut, MOBY DICK ar deveni din nou de neoprit, BLOODY ROOTS tot nu şi-ar pierde raţiunea de a exista. Cea din urmă e trupa în cadrul căreia Tamás aruncă priviri peste graniţele lumii muzicale amintite. Iar în ce priveşte hotărârea de a prezenta în cadrul fiecărui concert două piese SEPULTURA – Roots Bloody Roots şi Refuse / Resist, nici mai mult, nici mai puţin – numai aşa merită să cânţi coveruri, când publicul nu se bucură de ele mai mult decât de propriile tale piese.

Numiţi-mă idealist, dar cred că Schmiedl Tamás a reuşit ceea ce se pare că şi-a propus – să facă din muzică o punte între naţii.