MORBID ANGEL, NECROPHOBIC, BENIGHTED, NERVECELL @ Club 202, Budapesta, 27.11.2011

by Gabriel Szünder

Am citit nu demult un interviu în care Trey Azagtoth vorbea despre faptul că nu perfecţiunea tehnică este importantă în muzică, ci capacitatea ei de a transmite „energii”. Simplistă cum e, ideea explică ceva din unicitatea muzicii MORBID ANGEL. La fel ca în cazul SLAYER, dacă spunem că MORBID ANGEL sunt mai „brutali” decât alte trupe, asta nu înseamnă că MORBID ANGEL au mai mult din ceva din ce alte trupe au mai puţin. Înseamnă că MORBID ANGEL sunt brutali în alt fel. Acestea vor părea desigur consideraţii infantile pentru oricine nu ascultă death metal, dar cei ce nu ascultă death metal nu citesc probabil textul acesta.

Trei trupe au cântat în deschiderea concertului MORBID ANGEL, două din cea mai nouă generaţie, iar una din cea veche. Old şi new school-ul şi-au dat mâna, cum ar veni. Dacă ar fi să judeci exclusiv după acest turneu, lumea nu duce lipsă de formaţii noi – acestea vin din urmă în număr mare şi de peste tot – dar nici personalităţile nu abundă. A fost o combinaţie interesantă, totuşi.

NERVECELL au venit din Emiratele Arabe Unite, iar eu simpatizez din principiu cu trupele din zonele periferice. Să ajungi din Dubai în mijlocul unui turneu european MORBID ANGEL, după doar două albume scoase, înseamnă că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Merită NERVECELL un astfel de noroc? Sigur, de ce nu. Psychogenocide este un disc suficient de bun, indiferent de originea trupei. (Anteriorul Preaching Venom nu îl cunosc.) Stilul NERVECELL n-are, de altfel, nimic de-a face cu MELECHESH sau NILE. Mai degrabă cu MORBID ANGEL. Death metal solid, nimic foarte ieşit din comun, dar cu piese complex structurate şi pe alocuri cu câte o melodie. Despre show nu ar fi nimic de spus, căci acesta a lipsit cu desăvârşire. Băieţii au ieşit pe scenă, şi-au făcut treaba – mă rog, asta sună cam ciudat în română – şi au plecat.

BENIGHTED practică death metalul atletic. A fost atâta mişcare pe scenă încât chitaristul gâfâia între piese. Membrii BENIGHTED au descoperit pesemne că nu în lungimea părului stă duritatea metalului, ceea ce e adevărat, dar la faza de headbanging arătau ca nişte popice posedate de diavol. Vocalistul Julien, care, precum o Cesarie Evoră a death metalului, a cântat desculţ, este din păcate adeptul manierei infantile uzuale de a anunţa piesele. The next fucking song is fucking called grrrrrrrrrarrrrrrrgrrr. OK, nici n-a fost foarte important. Albumul Icon a fost menţionat de câteva ori. Julien scotea sunete atât de isterice încât fiecare piesă părea Evil Activities pusă pe acceleraţie (guiţ-guiţ, SPIRITUAL RAVISHMENT). BENIGHTED au fost cea mai dură – brutală, whatever – apariţie a serii, dar şi cea mai sterilă din punct de vedere muzical.

De fericire că m-am întâlnit (total neplanificat) cu nişte compañeros din Arad şi Timişoara eram deja plăcut alcoolizat pe la începutul setului NECROPHOBIC, aşa că muzica atmosferică a trupei a trecut foarte bine. Acum, NECROPHOBIC sunt cam la fel de vechi ca MORBID ANGEL şi nu ştiu cum se face, dar ăştia vechi sunt de obicei mai buni decât ultimii veniţi. NECROPHOBIC s-au deosebit de ceilalţi nu numai prin muzică, ci şi prin imagine. În pofida vârstei, vocalistul dădea impresia unui adolescent cu identitatea sexuală nesigură. Degeaba, black metaliştii n-au simţul ridicolului. S-a făcut  probabil o retrospectivă a operei NECROPHOBIC, nu ştiu, nu mă pricep, dar muzica a fost nu numai atmosferică, ci şi focoasă, iar concertul, memorabil. Seara a început să aibă tot mai mult un feeling de festival.

Membrii MORBID ANGEL şi-or fi zis că la statutul lor pot să-şi permită să fie teatrali. După plecarea sataniştilor suedezi s-a lăsat o cortină neagră şi s-a dat drumul la o muzică de tipul aceleia care în filmele horror anunţă de regulă masacre şi torturi nemaivăzute. După vreo 15 minute David Vincent şi trupa sa de şoc au apărut pe scena scăldată în fum sângeriu. David Vincent, ce să zic. N-am nimic cu Steve Tucker, dar ce ar fi fost MORBID ANGELu’ fără neo-nazistul nostru de suflet? Cei ce gândesc rău despre el să afle că Dave nu este doar o persoană cu simţul umorului (ex: You got a big mouth. What are you shouting? MORBID ANGEL at least?), ci în general un băiat drăguţ, care nu se teme nici de latura homoerotică a farmecului său scenic. Căci death metalul este totuşi un joc de băieţi. La 202, cel puţin, multe fete nu am văzut. Şi că veni vorba de Tucker, cele două albume înregistrate cu el au fost trecute discret sub tăcere.

Dacă n-ar fi fost personalitatea caldă a lui Vincent – i-a cântat la un moment dat Happy Birthday lui Tim Yeung (young Timothy) – concertul ar fi fost cam frigid. Azagtoth, ca un savant nebun, părea pierdut în lumea lui. Destructor la fel. Solourile primului aveau însă efectul unei explozii de cioburi de sticlă. Tânărul Timothy, cu părul său lung şi transpirat, se înălţa deasupra celorlalţi ca un nesfânt patron al distrugerii. Unul suspect de bine dispus.

Ei da, mai ţin minte când a apărut Altars Of Madness. Vreau să spun că mai ţin minte recenziile entuziaste pe care le-am citit în revistele de metal care au început să ajungă la noi în primele luni după executarea lui Ceauşescu. MORBID ANGEL era o trupă nouă din Florida, Florida părea incredibil de departe de România, iar speranţele noastre mari ţineau mai degrabă de capitalismul cu faţă umană decât de posibilitatea de a-i vedea la faţă pe Vincent şi Azagtoth. Asta aşa, ca o notă personală.

Există în ziua de azi nenumărate formaţii care îşi zic păgâne şi ştim cu toţii că în cele mai multe cazuri asta nu înseamnă nimic. Muzica atroce MORBID ANGEL pare, dimpotrivă, să provină într-adevăr dintr-un subconştient pre-creştin, pre-civilizaţional. Este acolo ceva mai „profund” decât death metalul. Dovadă că acest caracter al muzicii MORBID ANGEL a rămas neatins şi pe Illud Divinum Insanus. Albumul se pare că are şi alţi fani în afară de mine. Lumea de la 202 a cerut insistent Too Extreme şi I Am Morbid. Până la urmă nu s-au cântat decât Existo Vulgore (numai pentru asta ar fi meritat să vii) şi Nevermore. S-a mers, adică, pe coerenţă stilistică. Şi dacă cel mai monstruos au sunat Blasphemy sau Sworn To The Black – sau Immortal Rites chiar la început sau God Of Emptiness spre sfârşit – nu este nici acesta un comentariu asupra ultimului album. Illud Divinum Insanus dovedeşte până la urmă că după douăzeci şi ceva de ani MORBID ANGEL se află încă în avangarda metalului.